PARTEA 4 — La 62 de ani, după înmormântarea soțului meu, am pornit camioneta lui — iar adresa „acasă” l-a făcut pe fiul nostru să pălească

PARTEA 4

Becul roșu a clipit de trei ori, apoi s-a stins.

Era joi, ora două fără un sfert, iar eu stăteam în genunchi pe podeaua camionetei lui Radu, cu mâinile murdare de praf și cu telefonul tremurând între degete.

— L-ai găsit? a întrebat Sofia din curte.

— Nu încă.

Sub bord era un capac de plastic prins cu două șuruburi. Am folosit cheia de la cutia metalică. Se potrivea.

Înăuntru se afla un dispozitiv cât o cutie de chibrituri, o cartelă de memorie și o foaie împăturită.

Pe foaie, Radu scrisese doar atât: „Elena, dacă citești asta, înseamnă că am întârziat prea mult să fiu bărbatul care trebuia să fiu.”

Am închis ochii.

Nu aveam timp să plâng.

Avocatul, Andrei Mureșan, a ajuns după douăzeci de minute. A coborât dintr-o mașină albă, cu haina descheiată și cu o servietă sub braț.

— Nu deschideți fișierul pe telefon, mi-a spus. Poate fi șters sau modificat. Îl copiem în fața polițiștilor.

— Victor a amenințat-o pe Sofia.

Andrei s-a uitat spre fată.

— Ați păstrat mesajul?

— Da.

— Atunci nu mai sunteți singure.

La ora două și zece, au sosit doi polițiști. Lidia le-a predat toate actele din cutie. Eu am pus dispozitivul pe masă, lângă cana cu ceai rece. Când polițista a introdus cartela în aparat, camera a devenit atât de liniștită încât am auzit frigiderul pornind.

Apoi vocea lui Radu a umplut încăperea.

— Nu mai semnez nimic pe numele Elenei.

Mi-am dus mâna la gură.

Vocea lui era obosită, aspră, dar era el. Omul cu care împărțisem patul, mesele, copiii și patruzeci de ierni.

Cealaltă voce era a lui Victor.

— Dacă nu semnezi, îi spun soției tale despre Lidia și despre fată.

— Spune-i.

— Și banca îi ia casa. Ai pus camioneta drept garanție.

— Casa nu este a ta.

— După ce moare firma, va fi. Semnătura ei este deja pe acte.

— Este falsă.

— Atunci dovedește-o, dacă mai apuci.

Pe înregistrare s-a auzit un scaun împins, apoi respirația grea a lui Radu.

— Dacă mi se întâmplă ceva, Elena nu va fi lăsată fără acoperiș.

Victor a râs.

— Elena? Femeia care nici nu știe să pornească mașina fără tine?

Am simțit cum ceva se rupe în mine.

Nu moartea lui Radu.

Ci imaginea pe care o avusesem despre căsnicia noastră.

Polițista a oprit înregistrarea.

— Acesta este material probatoriu, a spus ea. Nu îl ștergeți și nu îl distribuiți.

Andrei a sunat imediat banca. Apoi procuratura. Apoi pe notarul care autentificase declarația lui Radu.

La ora patru, Victor a încercat să ne sune.

Andrei a răspuns.

— Vorbesc cu doamna Elena, a cerut Victor.

— Nu, a spus Andrei. De acum vorbiți cu mine.

— Nu aveți dreptul să vă amestecați.

— Am dreptul. Sunt avocatul ei.

— Ea nu înțelege în ce s-a băgat.

— Ba da. Și tocmai de aceea nu mai semnează nimic.

Victor a închis.

În aceeași seară, polițiștii l-au găsit la biroul lui. Încerca să distrugă un dosar într-un lighean metalic. Hârtiile ardeau pe margini, iar fumul îi umpluse încăperea cu miros de cerneală arsă.

— Nu faceți asta! a strigat el.

Un polițist i-a prins mâna.

— Victor Pavel, sunteți suspectat de fals, șantaj și fraudă.

— Radu a făcut toate acestea! Eu doar l-am ajutat.

— Atunci veți avea ocazia să explicați.

Victor a fost dus la secție.

Acolo a auzit înregistrarea până la capăt.

Era vineri dimineața, într-o cameră cu pereți albi și o masă prinsă în podea. Procurorul a apăsat butonul, iar vocea lui Victor a revenit prin difuzoare:

„Elena? Femeia care nici nu știe să pornească mașina fără tine?”

Victor a ridicat capul.

— Opriți-o.

— Ați spus aceste cuvinte? a întrebat procurorul.

— Eram nervos.

— Dar le-ați spus?

Victor a tăcut.

Înregistrarea a mers mai departe. Propria lui voce îl urmărea, rece și sigură, exact cum îi urmărisem eu pe Radu în toți acei ani, când îmi explica de ce nu sunt capabilă să conduc.

— Opriți-o! a strigat Victor.

Dar vocea nu s-a oprit.

În săptămânile care au urmat, banca a suspendat executarea. Expertiza grafoscopică a confirmat că semnătura mea fusese falsificată. Împrumutul a fost anulat, iar casa noastră a rămas a mea și a copiilor.

Victor a fost trimis în judecată. Nu am mers la toate termenele. Nu voiam să-mi petrec restul vieții stând într-o sală și privind un bărbat care îmi furase liniștea.

Radu nu mai putea fi judecat.

Dar adevărul lui a fost înregistrat.

Și al lui Victor la fel.

Cea mai grea zi a venit în prima duminică după ce am golit biroul lui Radu.

Am deschis sertarele unul câte unul. Am găsit chitanțe vechi, ochelari fără braț, o fotografie cu copiii la mare și o hartă împăturită a României. Într-un colț al camerei rămăsese scaunul lui, cu o adâncitură permanentă în perna maro.

Camera era goală, dar încă mirosea a lemn ceruit și mentă.

Pe perete rămăsese un dreptunghi mai deschis la culoare, acolo unde fusese fotografia noastră de nuntă.

Am ținut în palmă busola lui de alamă.

M-am întrebat câți ani am stat lângă un om care îmi spunea că mă protejează, în timp ce îmi lua încet toate drumurile.

Sofia a venit în ușă.

— Pot să intru?

— Da.

S-a uitat spre locul gol de pe perete.

— Îți este dor de el?

Am rămas mult timp fără răspuns.

— Da, am spus. Îmi este dor de omul pe care credeam că îl cunosc.

Sofia a dat din cap.

— Și mie.

Apoi s-a așezat lângă mine.

Nu am încercat să ne numim surori. Nu încă. Unele cuvinte au nevoie de timp ca să nu doară.

La trei luni după aceea, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov, aproape de școala de șoferi. Am început să lucrez câteva ore pe zi la o florărie. Învățasem să aleg lalele după culoare, să tai tulpinile oblic și să nu mă mai tem de zilele în care casa era liniștită.

Mara venea joia cu fetița ei.

Dorian îmi trimitea mesaje când știa că plec la drum.

Sofia venea în fiecare sâmbătă.

În prima lună mi-a adus un desen. Eram noi două într-o camionetă, cu brațele ridicate, iar între noi se afla o busolă uriașă, galbenă.

— Nu seamănă cu tine, i-am spus.

— Ba da. În desen conduci.

— Și unde mergem?

Sofia a zâmbit.

— Unde vrei tu.

În noiembrie a venit primul îngheț. Am mers singură la cimitir. Am așezat flori albe pe mormântul lui Radu și am stat câteva minute în fața pietrei.

— Am învățat să conduc, i-am spus.

Vântul a mișcat frunzele uscate.

— Și am învățat să nu mai cer voie.

Nu am simțit triumf. Doar o oboseală veche care se desprindea încet din mine.

În decembrie, Victor mi-a trimis o scrisoare din penitenciar. Nu era lungă.

Spunea că regretă. Spunea că Radu îl obligase. Spunea că poate, într-o zi, vom discuta ca doi oameni maturi.

Am citit-o o singură dată.

Apoi i-am răspuns:

„Nu mai sunt femeia care așteaptă să-i explice altcineva încotro să meargă. Nu vă voi vizita. Nu vă voi salva de consecințele propriilor alegeri.”

Am pus scrisoarea într-un sertar și nu m-am mai gândit la ea.

Într-o dimineață de ianuarie, Sofia m-a sunat înainte de răsărit.

— Elena, poți veni cu mine până la școală?

— Sigur.

Am coborât în parcare. Camioneta lui Radu era acolo, curată și încălzită. Nu o mai privesc ca pe ceva ce mi-a aparținut doar prin el.

Este mașina pe care am învățat să conduc.

Am agățat busola de alamă de oglinda retrovizoare. Acul s-a mișcat încet și s-a oprit spre est.

Sofia s-a urcat lângă mine.

— Știi drumul? m-a întrebat.

Am pornit motorul.

— Nu.

A zâmbit.

— Atunci îl găsim împreună.

Am ieșit din parcare, iar orașul se lumina încet în fața noastră. Pentru prima dată în viață, nu aveam o destinație salvată de altcineva.

Aveam volanul în mâini.

Și drumul era al meu.