PARTEA 4

Era Daniel, asociatul lui Victor.

A intrat în casă cu fața albă și cu o cutie metalică sub braț.

— Ai spus că banii sunt ai firmei, Victor.

Victor se opri în mijlocul holului.

— Daniel, pleacă.

— Mi-ai folosit semnătura ca să deschizi contul acela.

— Nu aici.

— Ba chiar aici. Pentru că soția ta trebuie să audă.

Daniel puse cutia pe masă. Înăuntru erau facturi, copii după ordine de plată și un mic aparat de înregistrare.

Irina îl privi atent.

— Ai o declarație?

— Am trei, răspunse Daniel. Și nu mai vreau să mint pentru el.

Victor își scoase telefonul.

— Îmi sun avocatul.

— Sună-l, i-am spus.

A apăsat pe primul număr. Avocatul răspunse după trei tonuri.

— Mihai, vino imediat. Ana a făcut rost de niște înregistrări.

Am auzit vocea lui Mihai prin difuzor.

— Victor, ascultă-mă bine. Nu mai sunt avocatul tău în problema asta.

Victor rămase cu telefonul la ureche.

— Ce vorbești?

— M-ai mințit despre transferuri. Mi-ai spus că Ana a furat banii. Acum am văzut documentele. Îți recomand să nu mai vorbești cu nimeni fără un alt apărător.

— Mihai, nu mă abandona acum.

— Nu te abandonez. Mă retrag dintr-o minciună în care m-ai băgat fără să-mi spui adevărul.

Apelul se încheie.

Victor își lăsă mâna în jos.

Pentru prima dată în zece ani, părea mai mic decât era.

Dar încă încerca să-și recapete controlul.

— Ana, putem spune că a fost o ceartă de familie. Nu trebuie să distrugem totul.

— Tu ai distrus totul când ai pregătit dosarul.

— Am fost speriat.

— Nu. Ai fost sigur că eu voi tăcea.

Polițiștii au sosit după șapte minute. Nu au intrat cu arme ridicate și nu au strigat. Unul dintre ei, o femeie cu o cicatrice sub bărbie, i-a cerut lui Victor să stea jos.

— Aveți dreptul să nu declarați nimic.

Victor se uită spre mine.

— Ana, spune-le că te-ai răzgândit.

CITEȘTE ȘI: Logodnicul meu m-a amenințat în fața a trei sute de invitați, dar șeful temut al orașului m-a sărutat și mi-a spus că Derek ascunde o datorie de zece milioane de dolari

— Nu pot să mă răzgândesc în privința adevărului.

Apoi polițista porni înregistrarea de pe camera Sofiei.

Vocea lui Victor umplu sufrageria.

„Semnătura ei este ușor de copiat.”

„O acuzăm că a furat.”

„Dacă obțin custodia, totul ajunge la mine.”

Victor auzi fiecare cuvânt.

Nu mai putea spune că nu era vocea lui.

Nu mai putea arunca vina pe Bianca.

Nu mai putea privi spre mine și să se prefacă protector.

Își auzea propriile planuri ca pe niște pași ai unui străin care venea după el.

Bianca a fost găsită la firmă în aceeași noapte. Încerca să șteargă fișiere de pe calculator, dar Daniel predase deja copiile. Banii au fost blocați, iar compania a intrat sub control financiar.

Victor nu a fost dus atunci la închisoare. A fost chemat la audieri, i s-au impus restricții și nu a mai avut voie să se apropie de Sofia sau să părăsească orașul.

Pentru mine, victoria nu a semănat deloc cu ceea ce îmi imaginasem.

Nu am simțit bucurie.

Am simțit oboseală.

În dimineața următoare, am urcat în camera Sofiei să-i strâng lucrurile pentru câteva zile la sora mea. Patul era desfăcut. Pe birou rămăsese un pahar cu apă și un creion mușcat la capăt.

În sertar am găsit fotografia de la ziua ei, cu lumânările aprinse și cu Victor zâmbind lângă tort.

Sofia o întorsese cu fața în jos.

Lângă ea se afla agrafa roșie din email, în formă de rândunică. Una dintre aripile mici era îndoită.

Am luat-o în palmă.

Atunci am înțeles cât de mult timp petrecusem încercând să repar o casă în care numai eu mai locuiam cu adevărat.

Am plecat la sora mea pentru trei săptămâni.

În fiecare dimineață, Sofia își făcea singură ceaiul și îmi lăsa cana lângă laptop. Eu lucram la masa din bucătărie și răspundeam la telefoanele anchetatorilor, ale notarului și ale contabilului firmei.

Apoi mi-am găsit un loc de muncă într-un birou mic de administrare a patrimoniului, într-un oraș aflat la două ore distanță.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Soțul meu mi-a trimis divorțul prin mesaj, iar când am semnat fără să plâng, amândoi au început să zâmbească

Am închiriat un apartament cu ferestre largi și podele care scârțâiau.

Nu era casa pe care o pierdusem.

Era prima casă care nu mă făcea să-mi țin respirația.

Sofia și-a ales o cameră galbenă. A lipit pe perete desene cu păsări, case și drumuri care porneau toate spre aceeași fereastră.

Într-o seară de noiembrie, după aproape patru luni, m-a întrebat dacă îmi este dor de Victor.

Stăteam pe podea și împătuream hainele. Afară cădea primul zăpadă, în fulgi mari, care se topeau pe pervaz.

— Îmi este dor de omul care am crezut că este, i-am spus.

— Și dacă omul acela se întoarce?

Am împăturit o bluză și am așezat-o în sertar.

— Atunci îi voi spune că nu mai locuiește aici.

Sofia zâmbi pentru prima dată fără să-și ascundă dinții.

— Asta înseamnă că suntem bine?

— Nu încă. Dar suntem libere să fim bine.

Procesul civil s-a încheiat în primăvară. Casa a rămas a Sofiei, exact cum lăsase mama mea în testament. Banii au fost recuperați treptat. Firma lui Victor s-a destrămat, nu din cauza mea, ci pentru că oamenii care aveau încredere în el au descoperit cât de puțin valora acea încredere.

Bianca a acceptat să returneze o parte din bani și a primit o pedeapsă pentru fals și complicitate.

Victor a primit o sentință cu suspendare, despăgubiri și interdicția de a se apropia de noi. A fost obligat să urmeze consiliere și să se prezinte lunar la autorități.

Nu am mers la toate audierile.

Nu mai aveam nevoie să-l văd căzând ca să știu că eu mă ridicasem.

Într-o după-amiază de mai, am primit un mesaj de la el.

„Am înțeles ce am pierdut. Dă-mi o singură șansă să vorbim. Pentru Sofia.”

Am privit ecranul mult timp.

Apoi i-am răspuns:

„Pentru Sofia voi păstra mereu o ușă deschisă către adevăr. Pentru tine, ușa aceea nu mai există.”

Nu l-am blocat imediat.

Am vrut să văd dacă va mai scrie.

CITEȘTE ȘI: Fiica mea a ajuns la ușa mea la unu dimineața, plină de vânătăi și sânge, iar soțul ei bogat a venit imediat după ea crezând că nimeni nu-l poate atinge — dar nu știa că mama ei fusese detectiv criminalist

A trimis un singur cuvânt.

„Te rog.”