PARTEA 4 — M-am căsătorit cu un bolnav pe care abia îl cunoșteam, iar după înmormântare avocatul lui a bătut la ușa mea și a amuțit

PARTEA 4

Omul care încă nu știa era chiar Victor Ardelean.

Dar, în acea seară, nimeni nu a avut timp să-i spună.

Pavel a sunat la poliție, apoi la administratorul clinicii. Eu am stat lângă masă, cu fotografia mamei între degete și cu termosul lui Kiril lipit de piept.

— Nu pot face asta, am spus.

— Ba da.

— Nu sunt pregătită.

— Nici Kiril nu a fost pregătit să moară. Totuși, a lăsat în urmă o cale pentru dumneavoastră.

Victor a izbit ușa cu umărul.

— Elena! Ieși și vorbește cu mine!

Pavel s-a apropiat de ușă, fără să o deschidă.

— Domnule Ardelean, poliția este pe drum. Îndepărtați-vă de ușă.

— Ea l-a păcălit pe unchiul meu!

— Aveți dovezi?

— Toată lumea știe cine este ea!

— Atunci veți avea ocazia să explicați totul în fața anchetatorilor.

S-a făcut liniște.

Pentru câteva clipe, Victor nu a mai răspuns.

Apoi a râs.

— Nu știți cu cine vă puneți.

Pavel s-a uitat la mine.

— Ba știm.

La ora șapte fără zece, doi polițiști au urcat pe scară. Victor stătea pe palier, cu obrazul roșu și cu palma zgâriată de marginea ușii. Lângă el se afla o femeie blondă, îmbrăcată într-un palton scump, care se prezenta drept avocata familiei.

— Clientul meu are dreptul să intre în locuința defunctului, a spus ea.

— Nu aceasta este locuința defunctului, a răspuns Pavel. Și nu are mandat.

Victor a ridicat bărbia.

— Soția lui nu are nicio calitate. Căsătoria a fost o farsă.

Am ieșit pe hol pentru prima dată.

Termosul lui Kiril era încă în mâna mea. Capacul zgâriat în formă de semilună reflecta lumina galbenă a becului.

— Dacă a fost o farsă, de ce vă temeți atât de mult de actele lui?

Victor a pălit.

Avocata lui s-a întors spre el.

— Victor, ce acte?

— Nu știu despre ce vorbește.

— Atunci nu ai nimic de pierdut, a spus Pavel.

Polițiștii au intrat în apartament și au cerut tuturor să rămână pe loc. Unul dintre ei i-a cerut lui Victor să predea telefonul, fiindcă administratorul clinicii reclamase că, în aceeași dimineață, încercase să intre în camera de arhivă folosind o cheie veche.

Victor a început să vorbească repede.

— A fost o neînțelegere. Kiril era bolnav. Nu știa ce semnează. Ea l-a influențat.

Pavel a deschis telefonul vechi.

— Atunci să ascultăm ce spunea el despre asta.

Înregistrarea a umplut holul îngust.

— Elena nu mi-a cerut nimic. Nu mi-a cerut bani, casă sau numele meu. Dacă vă spune cineva altceva, minte. Eu am ales să mă căsătoresc cu ea pentru că a fost singurul om care a intrat în casa mea fără să se uite la acte.

Victor și-a lăsat brațele pe lângă corp.

Vocea lui Kiril continua.

— Victor m-a amenințat în luna trecută. Mi-a spus că, dacă nu semnez vânzarea clinicii, o va face pe Elena să dispară din oraș. Am păstrat conversația. Am păstrat transferurile. Am păstrat și filmările de la birou.

Victor a făcut un pas înapoi.

— Este vocea lui, a spus avocata.

— Nu înseamnă că este adevărat, a bâiguit el.

— Dar mesajele și transferurile? a întrebat Pavel.

El a scos din dosar o unitate mică de stocare și a predat-o polițistului.

Înregistrarea video arăta biroul clinicii. Victor stătea în fața lui Kiril și lovea masa cu pumnul.

— Semnezi sau pierzi totul, spunea Victor. Iar fata aceea va rămâne fără nimic.

Kiril, foarte slăbit, ridica privirea.

— Nu vei pune mâna pe clinică.

— Nu mai ai putere să mă oprești.

— Dar ea va avea.

Victor s-a uitat la ecran ca și cum vedea un străin.

— Opriți asta!

— Tu ai spus-o, a murmurat avocata lui.

A fost prima dată când Victor și-a auzit propriile cuvinte din afară. Nu mai avea tonul sigur al omului care poruncea. Înregistrarea îi întorcea amenințările fără furie, fără milă, exact așa cum fuseseră rostite.

Polițiștii l-au încătușat pentru intimidare, acces neautorizat și fraudă. Ancheta avea să stabilească restul, dar în acea seară controlul îi scăpase deja dintre degete.

La clinica de la marginea orașului, administratorul găsise cutia sub trei scânduri desprinse din podea. Era o cutie metalică verde-închis, cu o încuietoare ruginită și cu inițialele mamei mele zgâriate pe capac.

În ea se aflau al doilea testament, jurnalele transferurilor și o scrisoare pentru mine.

Pavel mi-a citit-o a doua zi, într-o cameră mică a clinicii.

— Nu am vrut să-ți cumpăr viața, scrisese Kiril. Am vrut să-ți cumpăr timp. Timpul pe care mama ta nu l-a mai avut, timpul pe care tatăl tău l-a pierdut și timpul pe care eu l-am risipit ascunzându-mă după tăcere.

Am închis ochii.

— De ce s-a ascuns până la sfârșit?

Pavel a răspuns încet.

— Pentru că știa că, dacă vă spune totul, veți simți că trebuie să-i datorați ceva.

— Și acum?

— Acum nu îi mai datorați nimic.

În săptămânile următoare, telefonul meu nu a mai tăcut. Mă sunau jurnaliști, oameni din fundație, foști angajați ai familiei Ardelean și vecini care își aminteau de Kiril doar după ce povestea lui ajunsese în ziare.

Nu am vrut să vorbesc cu nimeni.

Am vrut doar să păstrez liniștea lui.

Procesul a început în primăvară. Eu am depus mărturie despre ultimele luni, despre cererea lui de căsătorie și despre faptul că nu îi cerusem niciodată bani. Administratorul clinicii a prezentat registrele. Pavel a prezentat înregistrările.

Victor a încercat să spună că era confuz, că boala îi afectase mintea, că eu îl manipulam.

Medicul lui Kiril a ridicat însă dosarul medical.

— Pacientul era lucid până în ultima zi, a spus el. Știa exact ce semna și de ce.

Judecătoarea a privit spre Victor.

— Aveți ceva de adăugat?

El s-a uitat la mine.

— Spune-i că nu am vrut să se ajungă aici.

— Nu eu am adus lucrurile aici, am răspuns.

A primit o pedeapsă pentru fraude și amenințări, iar vânzarea clinicii a fost anulată. Fundația Irinei Dorușenco a trecut legal în administrarea mea, dar nu am păstrat-o pentru mine.

Am transformat-o într-un program pentru pacienții singuri.

Exact cel în care îl întâlnisem pe Kiril.

Camera lui a rămas goală aproape o lună. Nu am putut să schimb nimic. Pe pervaz se afla cana crăpată, cu lingurița înăuntru. În dulap, am găsit un pulover prea mare și un bilețel pe care scria: „Cumpără ceai pentru Elena. Uită mereu să mănânce.”

Am plâns abia atunci.

Nu pentru avere.

Pentru felul în care mă cunoscuse.

La trei luni după înmormântare, m-am mutat într-un oraș mai mic, lângă clinică. Dimineața deschideam ferestrele, făceam cafea și verificam lista pacienților. Învățasem să nu mai confund grija cu obligația.

Într-o după-amiază, o fetiță pe nume Mara a venit cu mama ei la program. Mama era bolnavă, iar Mara ținea în brațe un desen făcut cu creioane galbene.

— Tu ești doamna care aduce ceai? m-a întrebat.

— Uneori.

— Atunci acesta este pentru tine.

Pe desen eram eu, o casă și un bărbat cu un termos în mână. Deasupra scria stângaci: „Nimeni nu trebuie să fie singur.”

Am pus desenul pe birou.

În prima zi cu ninsoare, am primit un mesaj de la Victor. Fusese eliberat în așteptarea apelului și îmi scria că vrea să explice totul, că regretă, că familia lui fusese distrusă și că poate am putea începe de la capăt.

Pavel m-a sunat câteva minute mai târziu.

— Nu trebuie să-i răspundeți.

— Știu.

— Vreți să-l blocați?

Am privit pe fereastră. Zăpada se așeza peste acoperișurile clinicii, fără zgomot.

— Nu. Vreau doar să-i răspund o singură dată.

Am scris: „Nu mai sunt persoana pe care ai amenințat-o. Și nu mai sunt responsabilă pentru liniștea ta.”

Apoi am închis telefonul.

Seara, am mers în camera de depozitare și am deschis cutia metalică verde-închis. Nu mai păstram în ea actele. Erau în seiful fundației. În cutie rămăseseră doar fotografia mamei, bilețelul lui Kiril și termosul cu zgârietura în formă de semilună.

Am spălat termosul și l-am umplut cu ceai de tei.

A doua zi l-am dus unei femei care locuia singură la capătul orașului.

Când i-am întins cana, ea m-a privit nedumerită.

— De ce faceți toate astea?

Am zâmbit.

— Pentru că odată, cineva a făcut asta pentru mine fără să-mi spună.

Pe drumul spre casă, ningea mai tare. Am ținut termosul gol la piept și am înțeles, pentru prima dată, că dragostea lui Kiril nu fusese o datorie.

Fusese o ușă.

Iar eu, în sfârșit, ieșisem prin ea.

Termosul a rămas cald în mâinile mele.