PARTEA 4 — I-am oferit fiului meu un cadou de trei sute de mii de dolari, iar după toastul lui zâmbetul meu l-a făcut să amuțească

PARTEA 4

— Nu se poate. El trebuia să fie mort…

Andrei a rostit cuvintele atât de încet, încât aproape că le-am auzit doar eu.

Agentul de lângă el i-a luat telefonul din mână.

— Cine trebuia să fie mort? a întrebat Nicolae.

Andrei nu a răspuns.

Viktoria însă a început să tremure.

— Andrei, închide telefonul. Acum.

— Cine era la celălalt capăt? am întrebat.

Fiul meu m-a privit. Nu mai avea nimic din bărbatul care ridicase paharul în grădină și mă făcuse de râs. Părea din nou copilul de cinci ani pe care îl ținusem în brațe după înmormântarea tatălui său.

Doar că acel copil nu mai exista.

La ora două după-amiaza, agenții i-au dus pe Andrei și Viktoria la secție pentru declarații. Bărbatul în costum, avocatul firmei care pretinsese că a cumpărat atelierul, a rămas singur în sala de consiliu.

— Nu mai reprezint această tranzacție, a spus el. Am primit copii ale unor acte care păreau autentice. Nu voi depune mărturie împotriva mea, dar voi spune exact cine mi le-a trimis.

— Cine? a întrebat Nicolae.

Avocatul și-a trecut mâna peste frunte.

— Un anume Radu Ionescu.

Numele mi-a tăiat respirația.

Radu fusese fratele mai mare al soțului meu. Dispăruse din viața noastră cu puțin timp înainte ca soțul meu să moară. Ani întregi, Andrei îmi spusese că unchiul lui plecase în străinătate și nu mai voia să audă de noi.

— Radu este mort, am spus.

— Asta mi-a spus și Andrei, a răspuns avocatul. Dar tocmai m-a sunat el.

Nicolae a pornit din nou înregistrarea. De data aceasta se auzea vocea lui Andrei, înregistrată cu două săptămâni înainte, într-o cafenea.

— Mama nu va verifica niciodată conturile. Ea crede că tot ce fac este pentru familie.

O voce bărbătească a râs.

— Iar dacă verifică?

— O sperii cu boala. Spui că tatăl meu a lăsat datorii și că ea nu mai judecă limpede.

Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.

— Vocea aceea, am spus, este a lui Radu.

Nicolae a dat din cap.

— Și avem o dovadă că trăiește. Transferul către contul deschis pe numele tău a fost făcut de la o societate al cărei administrator este Radu Ionescu.

Andrei aflase că Radu trăia și îl chemase în planul său. Radu furnizase vechile date ale familiei, copiile actelor și informațiile despre moștenirea soțului meu. Andrei falsificase semnături, iar Viktoria spălase banii prin firma ei.

Dar mai exista ceva.

La ora șase, în timp ce eram încă la secție, o femeie în vârstă a intrat cu o cutie de tablă în mâini. Avea un palton verde închis și o umbrelă care picura pe podea.

— Sunteți Elena Popescu? m-a întrebat.

— Da.

— Soțul dumneavoastră mi-a lăsat asta acum treizeci și șase de ani. Mi-a spus să v-o dau doar dacă Andrei încearcă să vă fure atelierul.

Cutia mirosea a mentă uscată. Înăuntru se afla testamentul original al soțului meu și un bilet scris de mâna lui.

„Elena, dacă într-o zi fiul nostru va confunda iubirea cu dreptul de a lua, să știi că atelierul este al tău. Nu-l lăsa să-ți fure viața pe care ai construit-o.”

Am citit biletul de trei ori.

Apoi am plâns.

Nu pentru Andrei.

Pentru femeia care fusesem atunci, văduvă, speriată și hotărâtă să-i ofere copilului tot ce nu mai putea primi de la tatăl lui.

În următoarele ore, banca a blocat transferul. Vânzarea atelierului a fost suspendată. Conturile lui Andrei și ale Viktoriei au fost puse sub sechestru, iar Radu a fost găsit într-un hotel de la marginea orașului înainte să poată pleca.

Când Andrei a aflat, a cerut să vorbească singur cu mine.

Ne-am întâlnit într-o încăpere mică, cu pereți albi și o masă prinsă în podea. Ceasul de deasupra ușii arăta nouă fără un sfert seara.

— Mamă, a spus el, am greșit.

— Ai mințit.

— Pot să repar.

— Nu poți repara douăzeci de ani în câteva cuvinte.

— Sunt fiul tău.

M-am uitat la el.

— Tocmai de aceea te-am iertat de prea multe ori.

A lăsat capul în jos.

— M-ai iubit vreodată fără să-mi dai ceva?

Întrebarea lui m-a durut mai mult decât insultă.

— Da. În fiecare zi în care te-am așteptat să vii. În fiecare seară în care am pus două farfurii pe masă, deși știam că nu vei apărea. Dar tu ai observat doar lucrurile pe care le puteai vinde.

Nu am mai rămas.

A doua zi, în atelier, am găsit pe masa mea veche un dosar albastru. În el se afla lista tuturor transferurilor, fotografiile camerelor de supraveghere și copia unei conversații dintre Andrei și Radu.

Într-o înregistrare, Radu spunea:

— După ce luăm atelierul, o trimiți într-un azil. Nimeni nu va crede o femeie bătrână împotriva propriului fiu.

Aveam cincizeci și opt de ani.

Nu eram bătrână.

Dar, pentru prima dată, am înțeles cât de mică mă făcuseră să mă simt.

În aceeași săptămână, am schimbat încuietorile, am angajat un contabil nou și am chemat toate croitoresele în sala mare. Le-am spus adevărul fără să ascund nimic.

— Atelierul rămâne deschis, le-am spus. Și de astăzi, nimeni nu mai semnează ceva ce nu înțelege.

Mara a fost prima care a venit lângă mine.

— Am știut că veți lupta.

— Eu nu am știut, i-am răspuns.

A zâmbit.

— Atunci ați învățat repede.

Procesul a durat aproape un an.

Radu a fost condamnat pentru fals, fraudă și complicitate. Viktoria a primit o pedeapsă pentru spălare de bani și declarații mincinoase. Andrei a fost găsit vinovat pentru folosirea identității mele și tentativa de a-mi pierde atelierul.

În sala de judecată, când judecătorul a citit sentința, Andrei a stat cu mâinile împreunate. Nu am simțit bucurie.

Am simțit liniște.

Cea mai grea zi a venit câteva săptămâni mai târziu, când am intrat în camera lui din casa mea. Era aproape goală. Luase hainele, laptopul și fotografiile. Pe perete rămăsese doar urma dreptunghiulară a unui tablou.

Pe podea se afla brelocul din lemn de nuc.

Probabil îi căzuse din buzunar în ziua în care poliția îi confiscase lucrurile.

L-am ridicat și l-am ținut în palmă. Literele „A.P.” erau zgâriate pe margine.

M-am așezat pe patul nefăcut.

Ani întregi, crezusem că dacă îi ofer destul, Andrei va înțelege cât de mult îl iubesc.

Dar dragostea nu este o datorie pe care celălalt trebuie să o plătească.

Este o ușă pe care o poți lăsa deschisă.

Nu ești obligat să lași hoțul să intre.

Trei luni mai târziu, într-o dimineață de noiembrie, nepoata mea, Mara cea mică, a venit la atelier. Avea șapte ani și purta o căciulă galbenă, din care ieșeau două șuvițe castanii.

— Bunica Elena, de ce nu mai vine unchiul Andrei?

Am lăsat foarfeca jos.

— Pentru că a făcut alegeri greșite și trebuie să învețe să le îndrepte.

— Tu ești supărată pe el?

M-am uitat la desenul pe care îl ținea în mână. Eram eu, în fața atelierului, cu o rochie roșie și un soare uriaș deasupra capului.

— Am fost. Acum încerc să fiu liberă.

— Liberă de ce?

— De ideea că trebuie să mă doară ca să dovedesc iubirea.

Mara s-a gândit puțin, apoi mi-a întins desenul.

— Atunci îl poți pune pe perete.

L-am prins lângă fereastră.

În lunile următoare, atelierul a început să prospere din nou. Am creat o colecție de haine pentru femei care își luau viața de la capăt. Am deschis un mic spațiu de lucru pentru tinerele care nu-și permiteau cursuri. În fiecare dimineață, mirosea a cafea, abur și material proaspăt tăiat.

Mi-am cumpărat și o mașină nouă.

Nu de trei sute de mii de dolari.

Una simplă, albastră, în care încăpeau rolele de stofă și cutiile cu mâncare pentru angajate.

Cheia am pus-o într-un sertar, lângă brelocul de nuc.

Într-o seară de decembrie, când primii fulgi se lipeau de vitrină, telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Andrei.

„Mamă, am ieșit. Viktoria a plecat. Nu mai am pe nimeni. Te rog, lasă-mă să mă întorc.”

Am citit mesajul fără să plâng.

Apoi a venit al doilea.

„Îți jur că m-am schimbat.”

Am răspuns după câteva minute:

„Îți doresc să te schimbi. Dar nu mai poți locui în casa mea și nu mai poți avea acces la viața mea. Dacă vei avea nevoie de ajutor legal, Nicolae te poate îndruma.”

Am apăsat trimitere.

Nu l-am blocat.

Nu pentru că îl așteptam, ci pentru că nu mai aveam nevoie să fug de numele lui.

Închizând atelierul, am stins luminile una câte una. Pe masa centrală rămăsese brelocul din lemn de nuc. Îl luasem din sertar și îl așezasem lângă desenul Marei.

Literele zgâriate nu mai însemnau pentru mine fiul pe care încercasem să-l cumpăr.

Însemnau ziua în care am încetat să mă vând pe mine.

Am încuiat ușa.

Și, pentru prima dată, cheia era a mea.