PARTEA 4 — Fiica mea a vrut casa de lângă lac doar pentru ea, dar când a văzut femeia cu dosarul, a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

…dar Elena nu fusese martor la nimic.

Am sunat-o imediat.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Numele tău apare pe o procură falsă.

A tăcut atât de brusc, încât i-am auzit respirația.

— Nu am semnat nimic.

— Știu. Avocatul merge mâine la poliție.

— Andrei mi-a spus că era doar o confirmare pentru administrarea casei.

— Ai semnat ceva?

— Nu. Doar i-am trimis o fotografie cu buletinul tău, când mi-a cerut-o pentru o asigurare.

Am închis ochii.

Nu voiam să o învinovățesc. Dar adevărul era că Andrei nu furase doar bani. Folosise încrederea ei ca pe o cheie.

În aceeași seară, Radu a sunat firma de administrare.

— Nu mai contactați niciun client, a spus el. Toate rezervările sunt suspendate. Orice avans primit va fi păstrat în cont până la clarificarea situației.

— Dar domnul Andrei ne-a spus că este proprietarul, a răspuns femeia cu mapa.

— Tocmai de aceea va trebui să explicați totul oficial.

A doua zi, la ora șapte și jumătate, Andrei a început să sune.

Întâi pe Elena.

Apoi pe Natalia.

La al treilea apel, telefonul meu a vibrat.

— Mirela, trebuie să vorbim, a spus el.

— Nu avem ce discuta fără avocat.

— Ai făcut o greșeală uriașă. Vânzarea poate fi anulată.

— Atunci lasă avocații să vorbească.

— Casa aceea nu era numai a ta. Am investit timp, am adus clienți, am făcut planuri.

— Ai făcut planuri pentru un bun care nu-ți aparținea.

La celălalt capăt s-a lăsat o liniște grea.

— Elena este speriată, a spus el. Nu o abandona și pe ea.

— Nu o folosesc pe Elena ca să te salvez.

A fost prima dată când nu am încercat să-i îndulcesc cuvintele.

La prânz, polițiștii au venit la apartamentul meu pentru declarație. Pe masa din bucătărie se aflau actul de vânzare, facturile pentru renovare, mesajele lui Andrei și înregistrarea apelului video.

— Îl cunoașteți pe acest bărbat? m-a întrebat polițista.

— L-am considerat familie.

— Și când a început să folosească datele dumneavoastră?

Am privit fotografia casei de lângă lac.

— Probabil cu mult înainte să înțeleg eu.

După trei zile, Andrei a fost chemat la secție. Nu am fost acolo când a intrat, dar Elena mi-a povestit ce s-a întâmplat.

Pe un ecran i-au arătat înregistrarea.

Vocea lui a umplut camera:

„Treceți contractele pe numele meu. Ea nu va afla nimic până la vară.”

Andrei a început să nege.

— Nu asta am vrut să spun.

Polițista a oprit imaginea.

— Dar dumneavoastră ați spus-o.

— A fost scos din context.

— Contextul este chiar vocea dumneavoastră.

Pentru prima dată, Andrei a auzit din exterior ceea ce le spusese tuturor cu un zâmbet calm. Nu mai putea schimba tonul. Nu mai putea pretinde că fusese neînțeles.

În săptămânile următoare, firma de administrare a returnat banii clienților. Femeia cu mapa a depus mărturie. Expertul a stabilit că semnătura de pe contract fusese copiată digital. Cererea lui Andrei de blocare a vânzării a fost respinsă, iar plângerea pentru fals și folosirea fără drept a datelor a mers mai departe.

Nu am sărbătorit.

Doar am respirat din nou.

Elena s-a mutat temporar într-o garsonieră aproape de serviciu. Andrei a încercat să o convingă că totul fusese ideea mea, că îl împinsesem să procedeze astfel pentru că nu-l respectam.

Ea l-a ascultat o singură dată.

— Nu mama te-a făcut să minți, i-a spus. Tu ai ales să minți.

Apoi și-a schimbat numărul.

În apartamentul meu, raftul din sufragerie a rămas gol câteva zile. Acolo ținusem fotografia casei. Într-o dimineață am luat-o și am pus-o într-o cutie, împreună cu vechile facturi și un breloc de lemn în formă de pește, făcut de soțul meu pentru cheia de la poartă.

Casa dispăruse din viața mea.

Dar nu și din amintire.

După două luni, Elena a venit la mine într-o seară ploioasă. Purta o geacă galbenă și ținea în mână o pungă cu mere.

— Pot să intru?

— Nu trebuie să întrebi.

S-a așezat la masă. Am pus ceaiul în fața ei, iar ea a privit mult timp bolul ceramic albastru.

— Îți amintești când l-a făcut tata?

— A zis că este perfect, deși curgea apa prin fundul lui.

Elena a zâmbit pentru prima dată după multe săptămâni.

— Eu am crezut că și casa era perfectă pentru mine.

— Casa nu a fost problema.

— Eu am fost?

Am întins mâna peste masă.

— Ai uitat cine a construit-o. Asta se poate întâmpla când cineva îți repetă destul de des aceeași poveste.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Îmi pare rău că te-am făcut să te simți străină acolo.

— M-ai rănit. Dar nu mai sunt străină de mine.

A venit iarna.

M-am mutat într-un oraș mai mic, unde ferestrele apartamentului dădeau spre o livadă. Dimineața lucram de acasă pentru o firmă de contabilitate, iar seara mergeam pe jos la piață. Îmi făcusem un obicei din a cumpăra pâine caldă și a lăsa telefonul închis cât timp ningea.

Elena își găsise un loc de muncă nou și începea consilierea. Uneori îmi trimitea fotografii cu desenele fiului ei, Matei. Într-unul dintre ele, eram noi două lângă o casă mică, cu un lac desenat ca o dungă verde.

Sub imagine scria: „Locul unde ne ascultăm.”

Am păstrat desenul pe frigider.

Într-o duminică, la aproape șase luni de la vânzare, am primit un mesaj de la Andrei.

„Putem lămuri totul. Am greșit, dar și tu ai reacționat prea dur. Dacă retragi declarația, îți promit că nu mai cer nimic.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

„Nu mai retrag adevărul ca să te protejez.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit triumf.

Am simțit liniște.

În primăvara următoare, m-am întors lângă lac pentru prima dată. Noii proprietari plantaseră meri tineri și vopsisera pontonul. Fiica lor, Ana, m-a recunoscut din fotografiile actului de predare și mi-a întins o cheie veche găsită într-un sertar.

De brelocul în formă de pește era încă prinsă o ață roșie, tocită de ani.

— Cred că este al dumneavoastră, a spus ea.

Am luat cheia în palmă.

Din casă venea miros de pâine coaptă. Pe apă se mișcau cercuri mici, iar vântul răsfoia frunzele merilor.

Nu mai aveam nevoie să intru.

Am pus cheia în buzunar și am privit lacul până când soarele a coborât peste copaci.

Pentru prima dată, casa nu mai însemna ceea ce pierdusem.

Însemna că mă întorsesem la mine.

Cheia era rece în palmă.

Eu eram liberă.