Toți m-au avertizat să nu mă apropii de Lorenzo Conti, șeful temut al mafiei, dar am intrat în biroul lui cu un pantof rupt și, fără să știu, am devenit singura persoană pentru care era gata să-și sacrifice imperiul

 

În ziua în care am devenit secretara celui mai temut șef mafiot din oraș, am intrat în biroul lui cu un pantof rupt, o factură medicală mototolită și fără să-mi amintesc cum îl cheamă.

Ușile de sticlă ale companiei Conti s-au deschis fără zgomot, ca și cum clădirea însăși ar fi înghițit oamenii. Am pășit șchiopătând, cu un toc rupt în mână și cu o dungă mare pe ciorap. În geanta mea zdrențuită se aflau tăiței ieftini, aspirină, trei facturi pentru tratamentul mamei și o prăjitură strivită.

Lorenzo Conti mă privea din spatele unui birou de stejar negru. Avea ochi reci, o cicatrice sub bărbie și un inel cu piatră verde pe degetul mic. În ultimele șase luni concediase șaptesprezece secretare. Una rezistase doar patruzeci și cinci de minute.

— Știi cine sunt? m-a întrebat el.

— Un bărbat care plătește prea mult pentru cineva care trebuie să-i aducă băuturi.

În încăpere s-a făcut o liniște atât de grea, încât mi-am auzit stomacul protestând.

— Numele meu este Lorenzo.

— Agenția mi-a spus Leonardo.

Pentru prima dată, ceva s-a mișcat în privirea lui. Nu era furie. Era uimire.

— Ai întârziat douăzeci și trei de minute.

— Metroul mi-a prins tocul. Dacă doriți, îl puteți concedia pe el.

Am aruncat pantoful rupt în coșul lui de gunoi și m-am așezat fără să fiu invitată.

Lorenzo mi-a explicat că oamenii din companie nu erau simpli oameni de afaceri. Unii purtau arme. Alții veneau cu sânge pe cămașă. Toți se temeau de el.

Eu nu aveam timp să mă tem. Mama mea suferea de scleroză multiplă, iar farmacia refuza să-i mai elibereze medicamentele fără patru mii de dolari pe lună.

— Am nevoie de slujba asta, am spus. Nu de mila dumneavoastră.

— Nu ofer milă.

— Atunci oferim un acord. Eu vă organizez haosul, dumneavoastră îmi plătiți salariul. Și, dacă un bărbat furios îmi varsă cafeaua pe tastatură, îl pun să o curețe.

Când un uriaș cu fața brăzdată a intrat urlând, am făcut exact asta. I-am pus un plasture pe frunte, i-am ordonat să aștepte și am intrat apoi la Lorenzo cu dosarele portului.

El mă privea altfel acum.

— De ce nu ți-e frică de mine?

— Pentru că dumneavoastră sunteți doar un om într-un costum scump. Frica adevărată este să privești pe cineva drag cum se stinge, în timp ce o companie fără chip îi refuză medicamentele.

În seara aceea, Lorenzo a rămas singur în birou. A scos telefonul și a sunat un om de încredere.

— Află la ce farmacie merge Nora. Și cumpără medicamentele mamei ei.

Apoi a privit spre biroul meu gol.

— Și nimeni să nu se mai uite la ea ca la o țintă.

Dar joi, când trei bărbați înarmați au intrat în biroul lui, eu am deschis ușa cu două sticle de apă în mâini. Lorenzo a strigat să mă feresc. Am făcut un pas, covorul mi-a prins pantoful și, în timp ce cădeam, mâna mea s-a întins spre dosarul gri de pe biroul lui…

❤️ Îți mulțumesc că ai citit această parte până la capăt.
Continuarea te așteaptă în primul comentariu. 👇
Dacă nu vezi comentariul imediat, apasă pe „Afișează toate comentariile”.
Dacă vrei să afli ce s-a întâmplat, apasă „Îmi place” și scrie „Da” în comentarii.

PARTEA 2

Mâna mea s-a întins spre dosarul gri, dar înainte să-l ating, una dintre sticlele de apă mi-a scăpat din tavă și a zburat prin aer.

A lovit bărbatul din mijloc direct în nas.

S-a auzit un trosnet. El a urlat, arma i s-a ridicat spre tavan, iar Lorenzo a tras de două ori. În câteva secunde, biroul s-a umplut de fum, cioburi și tăcere.

Eu zăceam pe covor, cu palma tăiată de sticlă. Lorenzo a ajuns lângă mine înaintea oricui.

— Uită-te la mine, Nora. Ai fost împușcată?

— Nu. Doar sângerez și am distrus covorul dumneavoastră foarte scump.

— Nu-mi pasă de covor.

Și atunci am înțeles. Nu tremura pentru cei trei bărbați morți. Tremura pentru mine.

Mi-a legat palma cu cravata lui de mătase, apoi m-a dus la spital. A doua zi mi-a spus că mă concediază.

— Nu ai voie să mă concediezi ca să-ți liniștești conștiința, i-am răspuns.

— Aproape ai murit.

— Și dumneavoastră aproape mi-ați ruinat viața cumpărând farmacia mamei mele pe ascuns.

Lorenzo a tăcut.

— Medicamentele ei sunt plătite pe viață, a spus el.

— Asta nu este bunătate. Este control.

— Atunci rămâi și controlează-mă tu.

Nu știu dacă a glumit. Lorenzo Conti nu glumea aproape niciodată. Dar m-am întors la birou după o săptămână.

Cu timpul, am început să observ lucruri pe care nimeni altcineva nu le vedea. Își ascundea durerea în spatele ordinelor. Nu mânca atunci când era îngrijorat. Își atingea inelul cu piatră verde când se gândea la tatăl său, un măcelar căruia oamenii îi rupseseră mâinile pentru că nu plătise o taxă mafiei.

Într-o noapte, am luat cina cu el în birou. I-am spus că sub costumul scump era doar un om speriat că lumea îi poate răni din nou pe cei dragi.

Lorenzo m-a sărutat.

Apoi telefonul lui de urgență a sunat.

Vocea lui Carmine era aproape stinsă.

— Șefule, Victor Tarasov a luat-o pe mama Norei.

Pe ecran a apărut o înregistrare. Mama mea stătea într-un scaun cu rotile, într-un subsol umed. Un bărbat mascat ținea o armă la ceafa ei.

— Adu fata la șantierul naval înainte de miezul nopții, a spus Victor. Altfel, femeia moare.

Lorenzo a oprit înregistrarea.

— Pregătiți oamenii, a ordonat el.

— Este o capcană, am spus.

— Știu.

— Atunci nu te duci.

— Dacă nu mă duc, mama ta moare.

— Și dacă te duci singur?

Privirea lui a devenit rece.

— Atunci măcar voi ști că am încercat să îndrept răul pe care l-am adus la ușa ta.

M-a încuiat într-o cameră păzită și a plecat înainte să-l pot opri. Am lovit ușa, am strigat, l-am numit monstru. Nimic nu l-a făcut să se întoarcă.

La un moment dat, am auzit sirene venind dinspre port. Carmine a intrat, cu costumul pătat și fața cenușie.

— Mama ta este vie, a spus.

Am simțit că pământul revine sub picioarele mele.

— Dar Lorenzo?

Carmine și-a coborât privirea.

— A fost lovit de un glonț. Operația durează de două ore. Doctorul nu știe dacă…

❤️ Îți mulțumesc că ai ajuns până aici! Dacă ești gata să afli finalul, apasă „Îmi place” și scrie „Da” în comentarii. 👇

PARTEA 3

— Doctorul nu știe dacă va supraviețui.

Am alergat spre sala medicală fără să mai aud ce striga Carmine în urma mea. Dincolo de geamul gros, Lorenzo zăcea pe masa de operație. Tuburi îi intrau în gât, iar pungile de sânge atârnau deasupra lui. Omul care făcea un oraș întreg să tacă părea, pentru prima dată, fragil.

Mama era în camera alăturată. Vie, speriată și cu mâinile tremurând, dar vie.

Doctorul Bennett a ieșit după încă patru ore.

— Am oprit hemoragia. Glonțul i-a afectat intestinul și rinichiul, dar inima încă luptă. Dacă trece de următoarele douăsprezece ore, va trăi.

Am intrat lângă el și i-am prins mâna. Era rece.

— Ești un idiot arogant, i-am șoptit. Nu ai voie să mori ca să-mi plătești datoriile.

El nu s-a mișcat.

— Ai cumpărat farmacia mamei mele, mi-ai distrus viața și apoi ai încercat să pleci singur într-un depozit plin de criminali. Acum trebuie să te trezești și să mă ajuți să repari totul.

Am rămas lângă el până dimineața.

Lorenzo a supraviețuit.

A avut nevoie de două luni ca să meargă fără sprijin și de aproape trei ca să accepte că nu mai putea conduce totul dintr-un scaun. Când s-a întors la companie, mi-a pus în față un dosar.

— Ce este asta? am întrebat.

— Noua ta funcție.

Am deschis documentul. Nu mai eram secretară. Eram directoarea operațiunilor legitime ale companiei Conti.

— Ai înnebunit?

— Nu. Am observat că oamenii ascultă de tine mai repede decât de mine.

— Nu pentru că mă tem de ei.

— Exact.

Mama mea locuia acum într-o casă liniștită, cu grădină și îngrijitoare. Medicamentele îi erau asigurate pe viață, dar de data aceasta contractul era la vedere, semnat de amândoi. Fără secrete. Fără datorii ascunse.

Carmine a intrat într-o dimineață cu un plic gros.

— Conturile din sud sunt în regulă, a spus el. Doar că lipsesc patruzeci de mii de dolari.

— Nu lipsesc, am răspuns, luând plicul. Sunt într-un buzunar pe care nimeni nu l-a verificat.

Lorenzo m-a privit și a zâmbit pentru prima dată fără să se ascundă.

Încă era șeful unei lumi întunecate. Încă dădea ordine care mă făceau să nu pun întrebări. Dar lângă mine, armura lui cădea.

Într-o seară, s-a oprit în fața scaunului meu și și-a sprijinit mâinile pe brațele lui.

— Nu mi-ai adus cafeaua.

— Ai picioare.

— Sunt directorul companiei.

— Iar eu sunt femeia care te poate concedia.

Lorenzo s-a aplecat și m-a sărutat. De data aceasta nu mai era o întrebare. Era o promisiune făcută după sânge, frică și o noapte în care aproape ne pierduserăm totul.

Mi-am prins degetele în cămașa lui neagră.

— Încă vreau cafea, a murmurat el.

— Atunci ridică-te și ia-ți singur.

A râs încet, cu fruntea lipită de a mea.

Toți îl numeau monstru. Eu fusesem prima care văzuse omul. Iar în ziua aceea, când Lorenzo Conti m-a strâns în brațe, am înțeles că uneori cea mai puternică armură nu este făcută din oțel, ci dintr-o inimă care, în sfârșit, are pe cine să protejeze.