PARTEA 4 — Am acceptat să îngrijesc un miliardar paralizat, dar când i-am descheiat cămașa, femeia de lângă ușă a început să plângă

PARTEA 4

Am închis telefonul și am simțit că lumea se strânge într-un singur punct: fața înspăimântată a lui Brandon, în camera noastră cu tavanul spart.

— Unde este fiul meu? am întrebat.

Victor încercă să-și ascundă panica, dar mâna lui se strânse atât de tare pe baston încât mănușa trosni.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Vecina mea a spus că doi bărbați au venit după el.

— Atunci sună la poliție, spuse Victor.

— Exact asta voi face.

Am scos telefonul, dar Adrian îmi spuse:

— Mara, așteaptă. Dacă oamenii aceia lucrează pentru el, poliția locală poate fi deja cumpărată.

Doamna Ionescu se întoarse spre Victor.

— Ați trimis pe cineva la apartamentul ei?

— Nu.

— Mințiți.

— Ai grijă cum vorbești.

— Am avut grijă douăzeci de ani. S-a terminat.

Adrian își întoarse scaunul spre biroul vechi.

— Există un telefon fix acolo. Linia nu trece prin centrala casei. Sună direct la avocatul meu.

Am fugit pe coridor, cu doamna Ionescu în urma mea. Covoarele groase îmi înghițeau pașii, iar pe pereți atârnau portrete ale unor oameni care fuseseră obișnuiți să cumpere orice, inclusiv tăcerea.

În birou mirosea a lemn ceruit și a hârtie veche. Am ridicat receptorul.

— Sunteți doamna Mara Pavel? întrebă o voce de bărbat.

— Da.

— Sunt Radu Neagu, avocatul domnului Bennett. Am primit un mesaj de la doamna Ionescu. Nu plecați din conac. Am trimis deja o echipă la adresa dumneavoastră și am depus o cerere de protecție pentru copii.

— Sunt în pericol?

— Da. Și trebuie să înțelegeți ceva. Victor Bennett nu vrea doar să ascundă trecutul. În ultimele luni a transferat bani din fundația fiului său în conturi străine. Dacă dosarul dispare, va încerca să pună totul pe seama lui Adrian.

Am privit cheia cu panglica galbenă.

— Aveți dovezi?

— Doamna Ionescu are copii ale registrelor. Dumneavoastră aveți fotografiile și scrisoarea. Dar cel mai important lucru este înregistrarea de la clinică.

— De ce nu ați știut?

A urmat o tăcere scurtă.

— Pentru că Victor l-a concediat pe medic și a cumpărat arhiva. Ieri, o asistentă pensionată ne-a predat o casetă pe care o păstrase într-o cutie de biscuiți.

Am revenit în salon. Adrian stătea lângă fereastră, iar Victor era în picioare în fața lui.

— Îți voi dubla averea, îi spunea Victor. Îți voi reda controlul asupra fundației. Dar trebuie să semnezi că femeia aceasta te șantajează.

— Nu.

— Fără mine nu ai fi nimic.

— Fără tine, poate aș fi putut merge.

Fața lui Victor se schimonosi.

Doamna Ionescu porni înregistrarea.

Vocea lui Victor umplu încăperea, clară și rece:

— Luați copilul din salon. Spuneți-i fetei că a murit. Iar lui Adrian îi trimiteți scrisoarea în seara asta.

Am auzit propriul trecut din gura lui.

Adrian își plecă fruntea. Victor se uită spre difuzor, de parcă vocea ar fi aparținut unui străin.

— Opriți asta, spuse el.

— Nu, răspunse doamna Ionescu.

Înregistrarea continuă.

— Dacă băiatul supraviețuiește, îl trecem pe numele unei familii din nord. Nimeni nu va găsi urma lui.

Mi s-a făcut greață.

— Băiatul meu? am întrebat.

Avocatul avusese dreptate. Secretul nu era doar despre trecutul meu. Victor ascunsese copilul nostru, îl mutase dintr-un loc în altul și, după douăzeci de ani, încercase să repete aceeași metodă cu Brandon.

Telefonul fix sună din nou.

Am răspuns cu mâinile reci.

— Doamnă Pavel? am întrebat.

— Mara, poliția a ajuns. Brandon este aici. Dar mai este cineva cu ei.

— Cine?

Vecina ezită.

— Un tânăr. Spune că se numește Daniel Bennett și că te caută de când a aflat cine ești…