I-am spus lui Adrian că plec, iar când a scos un plic din sertar, mâna lui a început să tremure

În clipa în care Adrian Moretti a pus pe birou un plic crem, am înțeles că despărțirea noastră începuse cu trei săptămâni înainte să intru în cameră.

Era joi seara, puțin după ora nouă, iar penthouse-ul lui privea orașul de la etajul treizeci și unu. Ploaia lovea ferestrele înalte ca niște degete nerăbdătoare. Eu stăteam în fața biroului de nuc, cu palmele reci și cu o broșă mică în formă de lună, prinsă de gulerul hainei. O purtam mereu când trebuia să fiu curajoasă.

— Plec, Adrian, am spus.

El nu s-a ridicat. Nu a întrebat de ce. Nu a ridicat vocea.

Doar a privit spre mine cu o liniște care m-a durut mai mult decât orice ceartă.

— Știu, a răspuns.

— Nu, nu știi. De data asta chiar plec.

— Am primit scrisoarea ta acum trei săptămâni.

Mi s-a strâns stomacul.

— Ce scrisoare?

Adrian a deschis sertarul din dreapta. Lemnul a scârțâit scurt, iar sunetul acela mi s-a lipit de piele. A scos un plic crem, fără marcă poștală, și l-a așezat între noi.

Pe fața lui era scris numele meu.

Sau ceva atât de asemănător cu scrisul meu, încât mi s-au înmuiat genunchii.

— Am crezut că ai avut nevoie de timp ca să poți spune asta cu voce tare, a continuat el.

— Eu nu ți-am trimis nimic.

Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.

În ultimele trei săptămâni îl văzusem devenind rece. Îmi răspundea la telefon cu propoziții scurte. Mă săruta pe obraz, atent, ca pe cineva care se putea sparge. Nu-mi mai ceruse să rămân peste noapte. Iar când o întrebam unde este, Vanessa Cole, asistenta lui, avea întotdeauna o explicație pregătită.

— Adrian e într-o întâlnire.

— Adrian a plecat deja.

— Adrian are nevoie să fie lăsat în pace.

Crezusem că el ieșise din relația noastră fără să aibă curajul să-mi spună.

Acum, plicul stătea între noi ca o ușă încuiată.

— Citește-o, a spus el.

— Nu vreau.

— Ai venit să-mi spui că nu mai există nimic între noi. Măcar află de ce am tăcut.

Am scos foile. Hârtia mirosea a lemn dulce și a fum, un miros pe care îl asociam cu biroul Vanessei, unde ardea mereu o lumânare neagră după program.

Prima frază m-a lovit în piept.

Cuvintele erau ale mele.

Nu exact toate, dar prea multe. Vorbeam despre uși încuiate, despre pază, despre întrebări fără răspuns și despre frica de a iubi un bărbat care nu mă lăsa să-i cunosc viața adevărată.

— Ai scris asta, a murmurat Adrian.

— Nu ca o despărțire.

— Aici scrie că nu mai poți continua.

Am întors pagina. O propoziție provenea dintr-un mesaj trimis surorii mele după prima noastră ceartă. Alta semăna cu un e-mail adresat consiliului fundației. Cineva îmi luase gândurile din locuri diferite și le lipise într-o singură minciună.

— Cine ți-a dat-o?

— A fost lăsată pe biroul meu într-o dimineață. Vanessa a spus că ai cerut să nu te caut.

Am ridicat brusc privirea.

— Și ai crezut-o?

— Am crezut scrisoarea.

În acel moment, telefonul lui a vibrat. Pe ecran a apărut un mesaj fără număr: Nu deschide arhiva. Încă nu.

Adrian a devenit alb.

— Ce arhivă? am întrebat.

El a închis telefonul și s-a ridicat.

— Elena, cine a avut acces la mesajele tale?

— Nimeni. Parola o știu doar eu.

— Laptopul?

— Tot eu îl folosesc.

Am făcut un pas spre fereastră, dar broșa în formă de lună s-a agățat de țesătură. Atunci mi-am amintit de gala fundației, din iarna trecută, când lucrasem până la miezul nopții și folosisem un alt calculator.

Adrian m-a privit fără să clipească.

— Al cui era calculatorul?

Am deschis gura, dar răspunsul a rămas blocat în mine. În aceeași secundă, mânerul ușii biroului a început să se miște încet, iar Adrian și-a întins mâna spre dosarul încuiat din spatele meu…

PARTEA 2

Degetele lui Adrian au atins cheia exact când ușa s-a deschis.

Vanessa Cole a intrat cu două cești de cafea și cu zâmbetul ei impecabil. Era aproape zece seara. Purta o rochie verde închis, iar cerceii ei subțiri se mișcau la fiecare pas.

— Nu știam că mai ai musafiri, a spus ea.

— Ai venit fără să fii chemată? am întrebat.

Vanessa a pus ceștile pe masă.

— Adrian mi-a cerut să aduc documentele pentru ședința de mâine.

— Nu i-am cerut nimic, a spus el.

Zâmbetul ei a rămas, dar ochii i s-au întunecat.

— Atunci probabil am înțeles greșit.

— Ai înțeles multe greșit în ultima vreme, am răspuns.

În aer s-a așezat un miros amar de cafea arsă. Adrian a scos cheia și a deschis dulapul metalic din perete. Vanessa a făcut un pas înainte.

— Ce cauți?

— Calculatorul folosit la gala fundației.

— A fost șters acum luni întregi.

— Nu te-am întrebat dacă a fost șters.

Ea a privit spre mine.

— Elena, îmi pare rău că treci printr-o criză sentimentală, dar nu e momentul să mă acuzi.

— Nu te acuz. Încă.

În dulap se afla o cutie neagră, legată cu o bandă portocalie. Când Adrian a ridicat capacul, am văzut calculatorul vechi și o etichetă pe care scria: Biroul 4, donații.

Mi-am amintit imediat. În seara galei, laptopul meu se blocase. Vanessa îmi oferise biroul ei, spunând că acolo conexiunea era mai bună. Îmi adusese ceai de scorțișoară într-o cană albă cu o crăpătură pe mâner. Îmi spusese să mă grăbesc, fiindcă urma să închidă clădirea.

— Ai folosit calculatorul meu, a spus Vanessa.

— Mi l-ai oferit tu.

— Și?

— Și am intrat în poșta mea electronică de acolo.

Adrian a conectat calculatorul la monitor. Ecranul a pâlpâit. În timp ce pornea, Vanessa și-a strâns geanta la piept.

— Acesta este ridicol, a spus ea. Vreți să mă faceți vinovată pentru faptul că Elena s-a răzgândit?

— Eu nu m-am răzgândit, am spus. Eu nu am scris scrisoarea.

— Toată lumea scrie lucruri la nervi.

— Nu am scris niciodată că plec fără să vorbesc cu Adrian.

Adrian a întors capul spre ea.

— Tocmai asta mi s-a părut ciudat astăzi.

Pe ecran a apărut o listă de fișiere. Unele erau vechi, altele aveau date ascunse. Unul purta numele meu, urmat de o serie de cifre.

Vanessa s-a repezit spre birou.

— Opriți calculatorul!

Adrian i-a prins încheietura.

— De ce?

— Pentru că poate conține informații confidențiale ale fundației.

— Atunci n-ar trebui să-ți fie teamă să-l vedem.

Ea a încercat să se smulgă.

— Dă-mi drumul.

— Nu până nu aflăm cine a creat fișierul.

Am privit data de pe ecran. Era cu două zile înainte să primesc primul mesaj rece de la Adrian. Sub ea apărea un simbol mic, ca o cameră de supraveghere.

— Asta ce este? am întrebat.

Vanessa nu a răspuns.

Adrian a deschis fișierul. Nu era scrisoarea. Era o înregistrare audio. Vocea mea se auzea tremurat, repetând cuvinte pe care le spusesem cândva la telefon, dar într-o ordine pe care nu o recunoșteam.

— Oprește-l, a șoptit Vanessa.

— Nu, am spus.

Înregistrarea s-a terminat cu o voce de bărbat, joasă și calmă:

— Dacă Elena pleacă, Adrian va semna orice.

Fața lui Adrian s-a golit de culoare.

— Cine este? am întrebat.

Vanessa a început să plângă, dar lacrimile ei au apărut prea repede și prea perfect.

— Nu știu.

Telefonul lui Adrian a sunat atunci. Era șeful securității clădirii.

— Domnule Moretti, avem o problemă. Cineva a încercat să scoată din arhivă filmările din noaptea galei.

Adrian a închis ochii.

— Cine a cerut accesul?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

Apoi bărbatul a rostit un nume pe care Vanessa nu mai putea să-l ascundă…

PARTEA 3

— Lucian Moretti, a spus șeful securității.

Numele fratelui lui Adrian a rămas suspendat în birou. Era aproape zece și jumătate. Ploaia se izbea de geamuri, iar lumina monitorului îi tăia Vanessei fața în două.

Adrian a lăsat încet încheietura ei.

— Lucian este la Milano, a spus ea.

— Nu este, am răspuns. L-am văzut ieri în clădirea fundației.

Vanessa s-a întors spre mine.

— De ce îl urmărești?

— Nu-l urmăresc. Încerc să aflu cine mi-a furat viața.

Adrian i-a cerut șefului securității să trimită filmarea pe monitor. Câteva secunde mai târziu, în holul fundației a apărut Lucian, cu o mapă sub braț. Lângă el mergea Vanessa. Ea îi întindea o cartelă de acces.

— Nu, a șoptit Vanessa.

Înregistrarea a continuat. Lucian a intrat în biroul ei, iar camera a surprins clar cutia cu calculatorul. Vanessa a privit spre ușă, apoi a scos din geantă un dispozitiv mic, negru, și l-a conectat la laptop.

Adrian a apăsat pauză.

— Spune-mi că nu ai făcut asta.

Vanessa își acoperea gura cu palma.

— Nu voiam să te rănesc.

— Ai copiat mesajele Elenei.

— Doar pe cele care vorbeau despre tine.

Am simțit cum furia se desprinde din mine și face loc unei oboseli adânci.

— De ce?

Vanessa s-a uitat la Adrian.

— Pentru că Lucian mi-a spus că, dacă tu rămâi cu ea, nu vei semna actele pentru vânzarea fundației. Avea nevoie de votul tău. Avea nevoie să fii singur, confuz și vinovat.

Adrian s-a apropiat de ea.

— Iar tu ce ai primit?

— Promisiunea că voi conduce fundația după ce totul se termină.

El a râs scurt, fără bucurie.

— Te-a folosit.

— M-ai folosit și tu ani întregi. M-ai făcut să cred că sunt importantă.

— Ai fost angajata mea.

— Pentru mine nu a fost niciodată doar atât.

Am deschis dosarul din cutie. Înăuntru se afla o pagină tipărită și o unitate de stocare. Adrian a conectat-o. Pe ecran au apărut fragmente din mesajele mele: unul către sora mea, altul către consiliul fundației, altul către Adrian, după ce mă lăsase singură într-un spital.

Programul le lipise automat, dar cineva le modificase ordinea și eliminase datele. Apoi a apărut scrisoarea finală, cu semnătura mea copiată.

— Nu este doar o bănuială, am spus. Este dovada.

Adrian a citit fiecare rând. Când a ajuns la fraza „nu mă căuta, pentru că nu mai există întoarcere”, și-a apăsat degetele pe buze.

— Tu mi-ai spus mereu contrariul, a murmurat.

— Eu am spus mereu lucrurile în fața ta. Chiar și când eram furioasă.

Șeful securității a intrat în birou împreună cu o femeie în costum bleumarin. Era avocata fundației.

— Mai avem o problemă, a spus ea. Transferul activelor a fost programat pentru mâine dimineață. Documentele poartă semnătura electronică a lui Adrian.

Adrian a privit ecranul, apoi spre Vanessa.

— Tu ai acces la semnătura mea.

Vanessa a început să spună că nu, dar telefonul ei a vibrat. Pe ecran era un mesaj de la Lucian: Dacă vorbești, Elena nu ajunge acasă.

Am simțit frigul înainte să înțeleg cuvintele.

Adrian a citit mesajul peste umărul ei. Pentru prima dată în acea noapte, nu mai părea un om rănit. Părea un om care își găsise dușmanul.

— Încuiați clădirea, a spus el.

Șeful securității a făcut un pas spre ușă.

Atunci luminile s-au stins în tot penthouse-ul, iar de jos s-a auzit zgomotul unei uși sparte…