PARTEA 4 — Mi-am dus acasă un câine bătrân, dar când o femeie a venit să-l ia, mâna ei a început să tremure

PARTEA 4

În aceeași clipă, telefonul lui Victor sună din nou.

De data aceasta, nu mai răspunse.

Îl lăsă să vibreze în palmă, privind ecranul ca pe un animal care putea să-l muște. În sufragerie, ceasul lui Petru continua să arate șase și unsprezece. Scout stătea lângă scaun, iar plăcuța de aramă, scoasă din zgardă, se legăna încă între degetele mele.

— Răspunde, spuse Evelyn.

— Nu e treaba ta.

— Este casa mea.

Victor ridică privirea spre ea.

— Nu pentru mult timp.

Mara își scoase telefonul și apăsă pe un număr.

— Sun avocatul.

— Nu ai avocat, izbucni Victor.

— Acum am.

La celălalt capăt răspunse o femeie. Mara vorbi repede, cu vocea frântă, în timp ce Victor se plimba de la fereastră la ușă. Încerca să pară stăpân pe situație, dar își tot freca degetul mare de marginea telefonului.

— A spus că vine în douăzeci de minute, anunță Mara.

— Eu plec, spuse Victor.

Scout mârâi.

Nu tare. Doar atât cât să-l facă pe Victor să se oprească.

— Câinele ăsta a fost mereu agresiv, spuse el.

Evelyn râse amar.

— Nu. Doar te recunoaște.

Avocata, doamna Radu, sosi la ora trei și douăzeci și șapte, cu o geantă maro și o umbrelă udă. Picăturile se adunaseră pe mânerul metalic, iar când intră, lăsă pe podea o dâră întunecată.

— Cine este Victor? întrebă ea.

— Nepotul meu, răspunse Evelyn.

— Și de ce susține că proprietatea dumneavoastră îi aparține?

Victor încercă să zâmbească.

— Pentru că există un act semnat.

— Atunci arătați-l.

El scoase o mapă subțire din buzunarul paltonului. Colțul ei era îndoit, iar o pată de cerneală îi traversa coperta. Doamna Radu citi prima pagină, apoi a doua. În încăpere se auzea respirația grea a lui Scout.

— Semnătura aceasta nu seamănă cu cea a doamnei Evelyn, spuse avocata.

— A fost bolnavă.

— A fi bolnavă nu înseamnă a semna cu mâna altcuiva.

Victor își întoarse fața.

Doamna Radu îmi ceru capsula. Am așezat hârtia pe masă. A citit numele cabinetului și numărul seifului, apoi a sunat imediat. După câteva minute, un funcționar îi confirmă că exista un seif închiriat de Petru cu opt luni înainte de moartea lui.

— Soțul dumneavoastră știa că se pregătește ceva, îi spuse lui Evelyn.

Evelyn își strânse broșa de lemn.

— Petru m-a sunat cu două zile înainte să plec la Mara. Mi-a spus să nu semnez nimic când mă voi simți slăbită.

— De ce nu mi-ai spus? întrebă Mara.

— Pentru că Victor îmi spusese că tu ai nevoie de bani și că, dacă îl contrazic, te va face să pierzi locul de muncă.

Mara își acoperi fața.

— Mamă… am crezut că doar te ajută.

Doamna Radu privi către Scout.

— Și înregistrarea?

Am rămas nemișcată.

Scaunul lui Petru. Acolo unde Scout își punea capul în fiecare seară. Acolo unde mâna mea căzuse în prima noapte.

Am ridicat perna de pe șezut. Nimic. Am deschis sertarul lateral. Doar o batistă, două monede și o cutie de chibrituri. Apoi mi-am amintit zgârietura de pe brațul drept, cea făcută de verigheta lui.

Am apăsat pe lemn.

O parte a brațului se mișcă.

Sub ea era un compartiment îngust. Înăuntru se afla un aparat mic de înregistrare și un plic crem, închis cu ceară roșie.

Victor făcu un pas înainte.

— Nu aveți voie să-l deschideți.

— Ba da, spuse doamna Radu. Evelyn este aici. Și acesta pare să fie bunul ei.

Am apăsat butonul aparatului.

Vocea lui Petru umplu camera. Era obosită, dar limpede.

— Dacă asculți asta, înseamnă că cineva a încercat să o izoleze pe Evelyn și să-i ia tot ce are. Victor a pregătit acte false. Am văzut transferurile și am păstrat copiile la cabinet. Scout trebuie să rămână cu omul care îl iubește, iar casa trebuie să rămână a lui Evelyn. Dacă Ana a ajuns să audă acest mesaj, înseamnă că a ajutat-o fără să ceară nimic în schimb. Aveți încredere în ea.

Nimeni nu mișcă.

Victor se albi la față.

— A înregistrat asta înainte să moară?

— Da, răspunse doamna Radu. Iar acum avem și dovada.

Evelyn plângea fără zgomot. Mara ținea mâna mamei sale. Eu îmi apăsam palma pe capul lui Scout, simțind sub ea căldura pe care o căutasem în prima noapte.

— Nu vreau să-i faci rău, i-am spus avocatei.

— Nu dumneavoastră decideți consecințele. Dar dumneavoastră puteți decide dacă mai protejați un om de propriile lui alegeri.

Victor se întoarse spre mine.

— Ana, putem rezolva între noi. Îți plătesc. Îți dau suficienți bani să pleci din casa asta.

— Nu este casa mea.

— Atunci de ce te bagi?

M-am uitat la Evelyn.

— Pentru că cineva trebuia să deschidă ușa.

Doamna Radu puse înregistrarea într-un dosar și sună poliția. Victor începu să vorbească repede, să explice, să nege, să spună că Petru fusese confuz și că Evelyn nu mai era lucidă. Dar vocea lui se auzea altfel când era înregistrată de Mara pe telefon, fără să știe.

— Mama nu-și amintește nimic, spusese el la ușă. Semnăm azi, vindem casa mâine și câinele îl dăm cui trebuie.

Când Mara redă acele cuvinte, Victor încremeni.

Le auzi din nou.

Cu propria voce.

Atunci înțelese că nu mai putea schimba povestea doar ridicând tonul.

Poliția ajunse înainte de ora patru. Nu l-au încătușat în sufragerie. I-au cerut să-i însoțească pentru declarații, iar el a plecat cu paltonul ud și cu mapa falsă strânsă la piept. În lunile următoare, actele au fost verificate, transferurile au fost recuperate, iar casa lui Evelyn a rămas a ei. Victor a fost condamnat pentru fals și fraudă, dar Evelyn nu a mers niciodată la proces. A spus că nu mai voia să-i ofere nici măcar o zi din viața ei.

În acea seară, am scos un bol curat pentru Scout și i-am reparat zgarda. Am cusut căptușeala cu fir maro, gros, ca să nu mai poată cădea capsula. Plăcuța de aramă a rămas zgâriată, însă clinchetul ei suna altfel acum.

Ca o ușă care se închide.

Trei săptămâni mai târziu, Evelyn s-a mutat înapoi în casa ei. Nu am despărțit-o pe Scout de ea. Am stabilit ceva ce ni s-a părut imposibil la început: câinele locuia la mine, iar în fiecare dimineață mergeam împreună la Evelyn pentru ceai.

Uneori stătea lângă fotoliul ei. Alteori se întorcea acasă cu mine. Nu mai trebuia să aleagă între două femei care îl iubeau.

Într-o dimineață de noiembrie, fiica mea, Elena, a venit cu nepotul meu, Luca. Băiatul avea șase ani și purta o căciulă roșie, prea mare pentru capul lui. A desenat pe o foaie casa mea, casa lui Evelyn și un câine cu două lese.

— De ce are două? l-am întrebat.

— Ca să nu se piardă nimeni, mi-a răspuns.

Am râs, apoi am plâns puțin. De data aceasta nu m-am rușinat.

Casa mea nu mai era tăcută. Aveam o slujbă câteva ore pe săptămână la biblioteca din cartier, unde sortam cărți și recomandam romane bătrânilor care veneau singuri. În fiecare dimineață deschideam ferestrele. În fiecare joi cumpăram două pâini, una pentru mine și una pentru Evelyn. Iar după micul dejun, mergeam cu Scout până la parc.

Pașii lui erau încă lenți.

Ai mei la fel.

Într-o seară, după aproape cinci luni, am primit un mesaj de la Victor. Era scurt.

„Știu că am greșit. Spune-mi unde ești. Putem vorbi ca o familie.”

Am citit mesajul de două ori. Apoi am lăsat telefonul pe masă.

Mara mă privi.

— Nu răspunzi?

— Ba da.

Am scris: „Nu mai sunt locul în care vii când pierzi controlul. Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul tău, dar fără mine.”

Am apăsat trimitere și nu am mai verificat dacă a citit.

În acea noapte, am stat în sufragerie. Scaunul lui Petru era tot acolo, dar nu mai părea o rană. Pe brațul lui am pus zgarda lui Scout cât timp i-am curățat blana. Firul maro se vedea clar sub lumina lămpii, iar plăcuța de aramă atârna de margine.

Scout și-a ridicat capul și și-a strecurat botul sub mâna mea.

De data aceasta, mâna mea nu mai căuta pe nimeni.

Îl găsise pe el.

Iar clinchetul mic al plăcuței a umplut casa ca un răspuns.