PARTEA 4
…Am rămas cu telefonul în mână, în fața salonului în care Phedra primea prima perfuzie adevărată după aproape un an.
Pe coridor mirosea a dezinfectant și a pâine prăjită de la automatul din colț. Mara stătea lângă mine, cu registrul roșu sub braț. Elvira privea podeaua, ca și cum ar fi vrut să devină invizibilă.
— Nu se poate, am spus.
— Trebuie verificat, a răspuns Mara. Notarul nu trimite astfel de mesaje fără motiv.
În salon, Phedra a deschis ochii.
— Ce s-a întâmplat?
M-am apropiat de pat și i-am arătat telefonul.
— Spune că ești trecută ca beneficiar al despăgubirii mele. Dar semnătura ta apare înainte să ne cunoaștem.
Phedra a privit ecranul. Fața ei slăbită nu s-a schimbat, însă mâna i s-a strâns peste marginea păturii.
— Știu despre contract.
Am simțit că mi se oprește respirația.
— Ce înseamnă că știi?
— Nu știam că banii au intrat. Știam doar că, acum patru ani, ai venit la mine cu o mapă și mi-ai cerut să semnez un document.
— Noi ne-am cunoscut acum opt ani.
— Tu crezi că ne-am cunoscut atunci.
Phedra a făcut semn asistentei să ridice patul. Fiecare mișcare o făcea să scrâșnească din dinți.
— Înainte să pleci în Canada, mama ta mi-a spus că îți trebuie un soț de încredere pentru dosarul de muncă. Mi-a cerut să semnez ca martor la un contract de asigurare. Nu era asigurare, Andrei. Era un fond de protecție pentru tine, în cazul în care ți se întâmpla ceva.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că Selina mi-a zis că tu ai pus totul la cale și că nu voiai să știu. Apoi, când ai plecat, am aflat că documentul mă trecuse beneficiar. Am crezut că era planul tău.
Mi-am dus mâna la frunte. Amintirea a apărut brusc: cu patru ani înainte, în biroul unui notar, Selina îmi spusese să semnez „niște acte pentru plecare”. Phedra stătea atunci în curte, cu un fular galben în jurul gâtului, iar mama mă grăbea să nu pierd autobuzul spre aeroport.
— Ai semnat tu? am întrebat.
— Da. Dar nu știam ce era. Iar Selina a păstrat copiile.
Mara a deschis mapa.
— Asta înseamnă că indemnizația nu poate fi atinsă de ei. Beneficiara reală este Phedra.
Am privit prin geamul salonului. În sala de așteptare, Selina își certa fiul în șoaptă.
— Trebuie să plecăm, îi spunea ea. Dacă el transferă banii, rămânem fără nimic.
— Casa e pe numele tău, a răspuns Godfrey.
— Casa e plătită din contul lui.
Am ieșit pe coridor.
— Nu plecați nicăieri, am spus.
Selina s-a întors brusc.
— Ce mai vrei?
— Să semnați inventarul.
Mara a pus pe masă copii ale tuturor plăților: automobilul, renovarea, mobilierul, spațiul comercial și transferurile săptămânale către contul lui Godfrey. Nu era nevoie de amenințări. Cifrele vorbeau cu o precizie rece.
Godfrey a rupt prima pagină.
— Nu poți lua nimic. Afacerea este a mea.
— Nu vreau afacerea ta.
— Atunci ce vrei?
— Tot ce ai cumpărat cu banii trimiși pentru Phedra.
Selina a râs amar.
— Și dacă refuzăm?
— Conturile sunt deja suspendate. Notarul și banca au primit documentele. Mâine, casa și automobilul vor fi evaluate. Atelierul tău va fi vândut ca să plătească tratamentul și datoria.
Godfrey a făcut un pas spre mine.
— Ai veni să-mi iei totul după ce te-am ajutat să pleci în Canada?
— M-ai ajutat să plec. Mama m-a ajutat să uit că aveam o soție.
Phedra a auzit și a închis ochii.
Selina s-a apropiat de geamul salonului.
— Tu nu ai fost niciodată potrivit pentru el, i-a spus Phedrei. L-ai ținut pe loc.
Am intrat între ele.
— Ajunge.
— Dacă nu era ea, aveai o familie adevărată, a continuat Selina. Un fiu ascultător. O mamă respectată. Nu o femeie bolnavă care îți înghite banii.
Phedra a deschis ochii.
— Nu mi-a înghițit nimeni banii. Mi-au luat timpul.
Vocea ei era slabă, dar cuvintele au tăiat coridorul.
Godfrey a privit-o.
— Eu nu am știut că era atât de rău.
Elvira a scos registrul roșu.
— Ai știut. Eu ți-am spus că vomită sânge. Mi-ai răspuns să-i dau ceai și să nu-l sun pe Andrei.
Godfrey a coborât privirea spre pantofii lui lucioși.
— Mama mi-a spus că medicii exagerează.
— Și ai preferat să crezi, am zis.
A urmat un moment greu, nu liniștit, ci plin de lucruri care nu mai puteau fi retrase.
Apoi am făcut ceva la care nimeni nu se aștepta.
— Godfrey, atelierul nu va fi vândut.
Selina a ridicat capul.
— Ce?
— Îl trecem pe numele Elvirei. Ea știe meserie, a ținut locul în picioare când tu cheltuiai banii pe mașină. Va plăti tratamentul lui Phedra din profit, până la ultimul leu.
Godfrey a râs fără bucurie.
— Îmi iei afacerea și i-o dai unei menajere?
— Îți iau doar ceea ce nu ai construit.
Elvira a făcut un pas înapoi.
— Nu pot.
— Poți. Și nu vei fi singură. Mara îți va organiza actele, iar eu voi rămâne acționar până când datoria este achitată.
Phedra m-a privit din pat.
— Andrei, nu vreau să-ți pierzi toți banii pentru mine.
M-am așezat lângă ea.
— Nu îi pierd. Îi pun acolo unde trebuiau să ajungă de la început.
Tratamentul a durat ore. Selina și Godfrey au plecat înainte de miezul nopții, fără automobilul nou: banca îl ridicase pentru evaluare. Casa a fost pusă sub administrare, iar mobilierul de lux a început să fie inventariat chiar a doua zi. Nu i-am urmărit. Nu aveam nevoie să văd cum li se schimbă fețele.
Aveam nevoie să rămân lângă Phedra.
Dimineața, medicul mi-a spus că răspunsul organismului era mai bun decât se temuseră. Nu mi-a promis vindecarea. Nici eu nu i-am cerut-o.
— Avem o șansă, a spus el.
— Atunci o folosim.
Când Phedra s-a trezit, i-am adus puloverul pe care îl purtase în magazie. L-am spălat de trei ori, dar pe mânecă rămăsese o urmă de ulei și un fir de iarbă uscată.
Ea l-a atins cu vârful degetelor.
— De ce l-ai păstrat?
— Pentru că m-a adus la tine.
A zâmbit foarte puțin.
— Nu. Tusea m-a adus la tine.
Am râs amândoi, iar râsul ei s-a transformat într-o tuse scurtă. I-am ținut paharul cu apă până când a putut înghiți.
Mai târziu, avocatul băncii a venit cu documentele. Phedra a semnat transferul despăgubirii în fondul medical și în planul pentru atelier. De data aceasta a citit fiecare rând.
— Vrei să semnez și eu? m-a întrebat.
— Vreau să înțelegi tot.
— Atunci rămâi aici.
— Unde?
— Lângă masă. Să nu mai poată nimeni să spună că am semnat singură.
Am rămas lângă ea până când ultima pagină a fost închisă.
La prânz, Elvira a venit să-i spună că găsise primul contract pentru atelier. Era pentru repararea utilajelor unei clinici din oraș. Banii urmau să intre direct în fondul de tratament.
Phedra a râs din nou, mai încet.
— Vezi? a spus ea. Tot atelierul lui Godfrey va repara locul care m-a salvat.
Am privit puloverul vechi așezat pe spătarul scaunului și mapa cu documentele semnate lângă perfuzie.
De data aceasta, nimeni nu mai putea schimba povestea cu o minciună spusă la telefon.
Phedra mi-a strâns degetele și a șoptit:
— Andrei, când ieșim de aici, vreau să-mi aleg singură hainele.
— Îți cumperi tot magazinul.
— Nu. Doar un pulover care nu a aparținut nimănui.
Am privit către haina veche, cu iarba uscată pe mânecă.
— Atunci să fie roșu.
Ea a închis ochii, iar aparatul de lângă pat a continuat să numere fiecare bătaie a inimii ei.
Pe ușa atelierului care nu mai era al lui Godfrey, Elvira a prins în aceeași zi o plăcuță nouă: „Reparații pentru Phedra”.
