PARTEA 4
…iar răspunsul m-a așteptat în biroul lui Petrescu, sub lampa verde care făcea fiecare foaie să pară bolnavă.
Clara era acolo, cu paltonul ud și părul lipit de tâmple. Lângă ea stătea un bărbat scund, cu un dosar maro strâns la piept.
Rosa a intrat după mine.
— Cine este? am întrebat.
— Mihai Banu, a spus Clara.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Creditorul meu nu zâmbea. Avea obrajii roșii și un plasture pe degetul arătător.
— Ce cauți aici?
— Mai bine întreabă ce căuta Evelyn la mine, a răspuns el.
Domnul Petrescu a ridicat o mână.
— Toți stăm jos. Acum.
M-am așezat. Scaunul de lemn mi-a apăsat coastele.
Avocatul a scos din sertar un document cu margini îndoite.
— Acesta este contractul despre care v-am vorbit. Evelyn a cumpărat, în urmă cu un an, datoria dumneavoastră de la domnul Banu.
Am privit spre Mihai.
— Ea?
— A plătit creditorii pe rând, a spus el. Nu direct. Printr-un fond pentru persoane fără locuință, administrat de centrul pentru femei. Numele dumneavoastră apărea ca beneficiar anonim.
— De ce?
Rosa a răspuns în locul lui.
— Pentru că nu voia să vă țină lângă ea cu frica de a vă pierde camioneta.
Am râs amar.
— M-a ținut lângă ea cu casa.
— Nu, a spus Clara. Tu ai rămas lângă ea cu casa.
Cuvintele ei au căzut exact unde trebuia.
Mihai a deschis dosarul.
— Datoria ta a fost stinsă. Mai puțin ultima tranșă. Evelyn a refuzat s-o plătească.
— De ce?
— Mi-a spus că vrea să vezi ce alegi când nu te mai poate salva.
Domnul Petrescu a desfăcut contractul. În partea de jos era semnătura lui Evelyn și, sub ea, un paragraf scris de mână.
„Andrei nu primește casa. Primește șansa de a o păstra pentru altcineva, dacă acceptă să lucreze un an în centrul pe care îl finanțează Evelyn. Dacă refuză, casa se vinde, iar banii merg către centru.”
Am ridicat privirea.
— Asta nu era în testament.
— Nu era un testament, a spus avocatul. Era o ofertă. Dumneavoastră o puteți accepta sau refuza.
Clara a lovit cu un deget în masă.
— Iar eu nu pot vinde casa timp de un an, dacă acceptă. Evelyn a pus condiția asta înainte să moară.
— De ce ai accepta? am întrebat.
— Pentru că ea m-a rugat. Și pentru că, spre deosebire de tine, eu am crezut că știe ce face.
Am simțit cutia de pantofi în geanta mea. Fotografiile. Paltonul. Caietul. Toate lucrurile pe care le crezusem dovezi ale cruzimii ei erau, de fapt, urmele unei femei care mă privise atât de atent încât nu mai puteam ascunde nimic.
— Evelyn a știut că voi refuza, am spus.
Rosa și-a lăsat ochii în jos.
— A spus că probabil vei fugi. Dar că, dacă rămâi, poate vei afla de ce te-a ales.
— M-a ales pentru că eram sărac.
— Te-a ales pentru că erai singur, a spus ea. Și pentru că și tu ai văzut singurătatea ei, chiar dacă ai numit-o casă.
Am vrut să plec. De fapt, am ajuns până la ușă. Acolo m-a oprit Clara.
— Nu pleca încă.
— Ce mai vrei?
A scos din geantă o fotografie mică. Era făcută cu câteva săptămâni înainte de moartea lui Evelyn. Eu stăteam pe podeaua bucătăriei, reparând mânerul unui sertar. Evelyn mă privea din spate, cu o mână pe spătarul scaunului.
— Mi-a dat-o cu o zi înainte să moară, a spus Clara. Mi-a zis să ți-o arăt numai dacă pretinzi că totul a fost o farsă crudă.
Am întors fotografia. Pe spate scria: „Nu l-am căsătorit ca să-mi fie soț. L-am căsătorit ca să aibă timp să devină omul pe care încă nu-l vede.”
Mi s-a tăiat respirația.
— Ea știa că nu o iubesc.
— Da, a spus Rosa. Dar spera să înveți să nu mai confunzi iubirea cu ceea ce primești.
În seara aceea, am mers singur la centrul pentru femei. Clădirea era într-un fost depozit, cu ferestre înalte și pereți acoperiți de desene făcute de oameni care veniseră acolo doar cu hainele de pe ei. La recepție mirosea a supă de legume și detergent.
O femeie cu o fetiță de mână m-a întrebat:
— Tu ești Andrei?
— Da.
— Evelyn a spus că vei veni.
— Când?
Femeia a ridicat din umeri.
— A spus doar că un bărbat cu cizme noi va avea nevoie de o slujbă.
Am privit cizmele. Talpa încă era curată, iar pe margine se vedea o zgârietură albă.
Directorul centrului, doamna Ilinca, mi-a întins un șorț.
— Poți începe mâine la șase.
— Nu știu să fac nimic pentru oameni ca aceștia.
— Nici Evelyn nu știa la început. A început cu o oală de supă.
— Și dacă plec?
— Atunci casa se vinde.
— Nu mă refer la casă.
Ilinca m-a privit cu blândețe, fără să mă scutească.
— Știu.
În prima noapte, m-am întors în casa lui Evelyn. Clara îmi lăsase cheia doar pentru câteva zile, până când urma să iau decizia. Am mers prin camere fără să ating nimic. Pe frigider era încă lista ei de cumpărături. La capătul listei scria: „să cumpăr portocale pentru Andrei, chiar dacă spune că nu-i plac”.
M-am așezat pe podeaua bucătăriei, în locul în care o găsisem căzută. Am deschis cutia de pantofi și am scos ultimul obiect: o cheie mică, prinsă de un fir de piele roșie.
Pe etichetă scria: „Dulapul 17”.
A doua zi, la centrul pentru femei, am găsit dulapul într-un coridor îngust. Înăuntru era paltonul vechi al lui Evelyn, cel pe care îl purta iarna când soțul ei încă trăia. În buzunar se afla o listă cu nume și sume, toate datorii plătite de ea pentru oameni care nu aflaseră niciodată.
Sub listă era o scrisoare pentru mine.
„Dacă ai ajuns aici, nu înseamnă că ai devenit bun. Înseamnă doar că ai rămas suficient de mult ca să poți alege.”
Am citit-o de două ori.
Apoi am mers la Clara.
Am găsit-o în sufrageria casei, înconjurată de cutii. Ținea în brațe serviciul de ceai al lui Evelyn.
— Accept, i-am spus.
Clara nu s-a mișcat.
— Ce accepți?
— Un an la centru. Fără plată din casă. Fără să cer bani. Dacă după un an încă vrei să vinzi, semnez actele.
— Și unde vei locui?
— În camera din spate a centrului. Mi-au spus că e liberă.
Clara și-a apăsat buzele.
— Nu faci asta ca să primești casa?
Am privit fotografia din mâna ei.
— Dacă fac asta pentru casă, Evelyn a pierdut deja.
Clara a lăsat ceașca pe masă. Porțelanul a scos un sunet subțire.
— Ea te-a iubit într-un fel care m-a înfuriat, a spus. Eu te-aș fi dat afară în ziua înmormântării.
— Aveai dreptul.
— Încă îl am.
— Știu.
Pentru prima dată, nu m-a mai durut să aud asta.
Mihai Banu a venit la centru după trei zile. Își scosese plasturele, dar degetul îi era încă roșu.
— Ultima tranșă, a spus el.
I-am întins banii. Erau toți, strânși din vânzarea telefonului, a televizorului și a camionetei.
Mihai a numărat bancnotele.
— Evelyn mi-a spus să nu-ți iau camioneta.
— De ce n-ai ascultat-o?
— Pentru că voiam să văd dacă tu o vei face.
A pus o parte din bani înapoi pe masă.
— Asta e prea mult.
— Datoria e datoria.
— Nu. Ultima sumă era pedeapsa ei, nu datoria mea.
Am vrut să împing banii spre el, dar s-a ridicat.
— Păstrează-i. Cumpără o mașină care pornește când ai nevoie de ea.
— Nu-mi trebuie.
— Andrei, uneori oamenii nu te mai pot salva, dar asta nu înseamnă că trebuie să refuzi orice mână întinsă.
A plecat înainte să răspund.
Un an mai târziu, Clara a vândut casa. Nu pentru că am eșuat, ci pentru că centrul avea nevoie de o clădire mai mare, iar ea a înțeles că aceea fusese ultima dorință adevărată a lui Evelyn. Banii au cumpărat un adăpost cu douăzeci de camere. Camera de la capătul coridorului a primit o plăcuță mică: „Sala Evelyn”.
Eu am rămas acolo.
În ziua inaugurării, Clara mi-a întins cutia de pantofi. O curățase, dar păstrase panglica galbenă.
— Nu mai ai nevoie de ea, a spus.
— Ba da.
— Pentru ce?
Am deschis capacul și am scos fotografia în care Evelyn mă privea reparând sertarul.
— Ca să nu uit ce am fost când am intrat în casa ei.
Clara a privit poza.
— Și ce ești acum?
Din sala mare se auzea o fetiță râzând, iar din bucătărie venea miros de scorțișoară. Am pus fotografia înapoi, peste caietul verde.
— Omul pe care ea a avut răbdare să-l aștepte.
Clara a clătinat din cap.
— Nu te grăbi să-i dai tot meritul.
— Nu-i dau. Îl împart cu cei care m-au lăsat să muncesc pentru el.
Am intrat în bucătărie. Pe masă era o tavă cu supă, iar lângă ea, o linguriță răsturnată.
Am ridicat-o, am spălat-o și am pus-o lângă farfuria unei femei care plângea în tăcere.
— Mănâncă, i-am spus.
Ea a ridicat ochii.
— De ce faci asta?
Am privit panglica galbenă dintre degetele mele.
— Pentru că cineva a făcut-o pentru mine înainte să merit.
Missed the beginning?
