Am fost prinsă lângă un cadavru la petrecerea lui Viscanti, iar când polițistul mi-a rostit numele, șeful mafiei a pălit

 

Când căpitanul Mercer mi-a rostit numele în mijlocul sălii devastate, Mateo Viscanti a făcut un pas înainte, iar toți oamenii lui au dus mâna la arme.

Cu treizeci de secunde înainte, Bellamont Hotel strălucea sub trei candelabre de cristal. Patru sute de invitați ridicau pahare, un cvartet cânta lângă scara de marmură, iar chelnerii treceau printre mese cu tartine și șampanie.

Apoi luminile au pâlpâit.

Un pahar s-a spart la picioarele mele.

Trei bărbați mascați au pătruns prin intrarea de vest, iar sala s-a transformat într-un vârtej de țipete, mese răsturnate și împușcături. M-am ascuns după un alcov de serviciu, cu palma lipită de piept.

Atunci l-am văzut pe Arthur Pendleton.

Stătea la douăzeci de pași în spatele lui Mateo, aparent speriat. Dar, chiar înainte ca focurile să înceapă, Arthur împinsese un pistol căzut spre unul dintre atacatori. Nu fusese o greșeală. Îi văzusem privirea. Îi văzusem și semnul scurt din cap.

Era o lovitură din interior.

Iar eu o văzusem.

Mateo își îndreptă calm manșeta costumului cărbune și privi sala. Era înalt, lat în umeri, cu părul întunecat și o cicatrice fină lângă maxilar. Oamenii spuneau că stăpânea depozite, firme de transport și contracte de construcții. Eu petrecusem opt luni adunând dovezi despre el.

Nu mă temeam doar că mă va recunoaște.

Mă temeam că Arthur mă va recunoaște primul.

M-am întors spre coridorul bucătăriei, dar Enzo Marchetti, șeful securității, îmi blocă drumul.

— Pleci undeva?

— Sunt angajată la eveniment.

— Atunci de ce te ascunzi?

— Pentru că oamenii trag cu armele!

Zâmbetul lui nu ajunse până la ochi.

— Nu în seara asta.

Degetele lui mi se strânseră pe braț. Aș fi putut să-i rup degetul mare, să-i lovesc gâtul și să dispar înainte ca cineva să înțeleagă ce se întâmplase. În schimb, m-am împiedicat intenționat când m-a tras înapoi.

— Șefule, am găsit pe cineva ascuns! strigă Enzo.

Arthur își întoarse brusc capul.

Mateo observă reacția.

M-am oprit la trei pași de el. Mirosul de fum și trandafiri zdrobiți îmi umplea plămânii.

— Ai văzut ceva, spuse Mateo.

— Am văzut oameni trăgând.

— Ce altceva?

— Nimic.

Arthur se apropie cu un zâmbet politicos.

— Este personal de servire. Las-o să plece.

— Cât de grijuliu ești, Arthur, murmură Mateo.

Sirenele izbucniră afară. Luminile roșii și albastre se mișcară peste ferestre.

Ușile sălii se deschiseră, iar polițiștii intrară cu armele ridicate.

— Toată lumea rămâne pe loc!

Căpitanul Daniel Mercer înaintă printre mesele răsturnate.

— Viscanti.

— Căpitane.

— De fiecare dată când organizezi o cină liniștită, cineva ajunge să sângereze.

— Încep să cred că invitații mei nu apreciază arta conversației.

Mercer privi spre mine.

— Cine este ea?

Mateo nu răspunse. Arthur făcu un pas spre căpitan, însă eu am observat ceva prins sub talpa lui: un mic disc metalic, cât o monedă, cu margini zimțate. Era piesa lipsă din broșa mea de argint, cea pe care o purtam la guler în fiecare misiune.

Arthur o ridicase de jos.

Și acum o ascundea în palmă.

Mercer întinse mâna spre mine.

— Doamnă, veniți cu mine.

Mateo se mișcă înaintea lui.

— Nu încă.

— Nu ți-am cerut părerea.

Mateo își coborî privirea spre brațul meu prins în mâna lui Enzo.

— Nici eu nu ți-am cerut-o pe a ta.

Pentru o clipă, nimeni nu respiră. Apoi Arthur băgă mâna în buzunar și spuse încet:

— Căpitane, cred că ar trebui să vedeți ce am găsit asupra ei…

Degetele lui se îndreptară spre buzunar, iar eu am înțeles că mai aveam doar câteva secunde să aleg între fugă și adevăr…

PARTEA 2

Degetele lui Arthur se opriră chiar înainte să scoată obiectul din buzunar. În acea clipă, am auzit un sunet pe care nimeni altcineva nu l-a observat: vibrația scurtă a telefonului ascuns în tivul rochiei mele.

Mesajul era de la Mercer.

Nu-l privi. Nu încă.

Mi-am ținut fața nemișcată.

— Ce ai găsit? întrebă căpitanul.

Arthur scoase un pistol mic, lucios, și îl ridică între două degete.

— Arma asta era lângă ea.

— Minți, am spus.

Enzo îmi strânse brațul mai tare.

— Ai grijă cum vorbești.

— Nu era lângă mine. A fost pusă acolo.

— De cine? întrebă Mercer.

Mi-am mutat privirea spre Arthur.

— De omul care știa exact unde mă ascund.

Arthur zâmbi fără grabă.

— O acuzație curajoasă pentru o femeie care a apărut într-o sală plină de morți.

— Nu am apărut. Am fost adusă.

Mateo întoarse capul spre Enzo.

— Las-o.

— Șefule…

— Am spus să o lași.

Enzo își retrase mâna, dar urmele degetelor lui ardeau pe pielea mea. Mi-am dus discret palma la guler și am simțit broșa ruptă. Discul metalic dispăruse. În locul lui rămăsese o zgârietură subțire, roșie, care mă înțepa la fiecare respirație.

Mercer luă pistolul cu o batistă.

— Toți martorii vor fi interogați. Iar tu, Viscanti, nu pleci nicăieri.

— Nu intenționam să plec.

— Atunci de ce trei dintre oamenii tăi caută ieșirea din bucătărie?

Mateo privi peste umăr. Într-adevăr, doi bărbați se retrăgeau spre ușa din spate. Unul dintre ei își duse mâna la cască.

— Închideți ușile, ordonă Mateo.

Mercer ridică sprânceana.

— Acum îmi dai ordine?

— Îți salvez martorii.

— Sau îți protejezi complicii?

Mateo nu răspunse. Arthur se apropie de el și șopti ceva. Nu am auzit cuvintele, dar am văzut cum chipul lui Mateo se întunecă.

Când polițiștii au început să evacueze invitații, Mercer m-a împins într-un mic salon de lângă bibliotecă. Ceasul de pe perete arăta ora unsprezece și șaptesprezece minute. Pe covor era întins un șir de perle, iar una dintre ele se rostogolea încet până sub canapea.

— Acum vorbești, spuse Mercer.

— Nu aici.

— Ai fost urmărită?

— De opt luni.

— De cine?

Am scos telefonul ascuns din tiv. Ecranul arăta trei fotografii și un fișier audio. Le capturasem cu o seară înainte într-un depozit de pe malul râului.

Mercer se uită la mine, apoi la ușă.

— Ești agentă?

— Am fost investigator particular pentru compania Pendleton.

— Compania lui Arthur?

— La început. Apoi am înțeles că mă plătea ca să găsesc oameni dispăruți, nu ca să-i salvez.

— De ce ai venit în seara asta?

— Ca să-i dau lui Mateo dovezile înainte ca Arthur să-l omoare.

Mercer se ridică brusc.

— Vrei să spui că atacul a fost organizat de Pendleton?

— Spun că am fotografii cu el întâlnindu-se cu bărbații mascați. Dar fișierul audio este criptat. Am nevoie de un calculator și de câteva minute.

În spatele ușii se auzi vocea lui Arthur.

— Căpitane, femeia aceasta lucrează pentru Mateo. Încercați să-l învinuiți pe omul greșit.

Mercer îmi făcu semn să tac.

Ușa se deschise. Arthur intră singur, cu pistolul încă în mâna înmănușată.

— Genevieve Sinclair, spuse el. Nu mai are rost să pretinzi.

Mi s-a răcit ceafa.

— De unde îmi știi numele?

— Pentru că eu ți-am semnat contractul.

Mercer își ridică arma.

— Pune pistolul jos.

Arthur râse încet.

— Căpitane, înainte să mă arestați, întrebați-o de ce a păstrat înregistrarea unei conversații care îl poate distruge pe Mateo.

Mateo apăru în prag.

— Ce conversație?

Am strâns telefonul în palmă până când marginile lui mi-au intrat în carne.

Arthur făcu un pas spre mine.

— Spune-le, Genevieve. Spune-le de ce vocea din înregistrare îți este atât de familiară.

Mateo mă privi. Pentru prima dată, în ochii lui nu mai era doar suspiciune. Era teamă.

Telefonul meu vibră din nou.

Un mesaj de la numărul necunoscut spunea: Dacă deschizi fișierul, copilul din clinica Saint Agnes moare înainte de miezul nopții.

Mi-am pierdut aerul.

Arthur văzu schimbarea de pe chipul meu și zâmbi.

— Acum înțelegi, nu-i așa? Nu ai venit aici ca să-l salvezi pe Mateo. Ai venit pentru băiatul pe care îl credeai mort…

PARTEA 3

— Ce băiat? întrebă Mateo.

Vocea lui nu mai semăna cu cea a bărbatului care controla sala. Era joasă și răgușită.

Arthur mă privi cu satisfacție.

— Spune-i.

Mercer trânti ușa în urma lui.

— Toată lumea rămâne aici. Nimeni nu face un pas.

Am apăsat pe telefon. Fișierul audio se deschise, iar o voce de femeie se auzi printre paraziți.

„Copilul nu poate fi lăsat cu Viscanti. Dacă află că trăiește, totul se prăbușește.”

Mateo încremeni.

— Cine este femeia?

Am privit spre el.

— Medicul Elena Radu. Clinica Saint Agnes. Acum un an, o femeie a murit după naștere, iar copilul ei a fost declarat mort fără ca trupul să fie arătat familiei.

— Ce legătură are asta cu mine?

— Copilul era al tău.

Pistolul lui Mercer coborî câțiva centimetri.

Mateo se sprijini de tocul ușii. În jurul gâtului îi pulsa o venă.

— Nu am avut un copil.

— Ai avut o fiică cu Clara Bell. Ea a murit la naștere. Copilul a fost furat din clinică și trecut într-un registru fals. Dar, cu trei săptămâni înainte, Clara ți-a trimis o scrisoare. Arthur a luat-o din biroul tău.

Arthur izbucni:

— Asta este absurd!

Am scos din buzunar discul metalic al broșei mele și l-am așezat pe masă.

— Nu este doar o piesă de broșă. Are un dispozitiv de înregistrare încorporat. Când ai încercat să-mi scoți pistolul din geantă în depozit, ai vorbit prea aproape de el.

Am apăsat marginea zimțată.

Vocea lui Arthur umplu salonul.

„Mateo va muri la Bellamont. După aceea, eu voi prelua porturile. Fata din clinică rămâne asigurarea mea. Dacă Genevieve se apropie de copil, o fac să dispară.”

Arthur deveni alb.

— Nu… Nu poate fi adevărat.

— Ai spus-o singur, răspunse Mercer.

Mateo îl privi ca și cum îl vedea pentru prima dată.

— Ai știut despre fiica mea?

— Am încercat să te protejez!

— Ai organizat atacul.

— Oamenii mei au scăpat de sub control!

— Și copilul?

Arthur făcu un pas înapoi.

— Copilul este în siguranță.

— Unde? am întrebat.

Arthur tăcu.

Mercer îi smulse telefonul din buzunar și găsi mesajele către asistenta clinicii. Apoi sună imediat la Saint Agnes. După câteva secunde, expresia lui se schimbă.

— Băiatul este viu, spuse el. Dar cineva tocmai a intrat în secția de nou-născuți.

Mateo ridică privirea.

— Băiat?

— O informație falsă, am spus. Copilul este o fată. Au folosit asta ca să ne încurce.

Telefonul lui Mercer sună din nou. Ascultă, apoi își încleștă maxilarul.

— Au găsit asistenta inconștientă. Patul copilului este gol.

Mateo se îndreptă.

— Atunci mergem.

— Tu rămâi aici, spuse Mercer.

— Nu-mi mai spune nimeni unde rămân.

— Dacă pleci, vei fi arestat.

Mateo mă privi.

— Genevieve, tu ai dovada. Tu știi unde ar căuta Arthur.

— În camera de arhivă a clinicii, am răspuns. Are o ieșire spre tunelul de serviciu.

Arthur zâmbi brusc.

— Prea târziu.

În aceeași clipă, pe telefonul meu apăru o fotografie nouă. O păturică albă, o fetiță cu o brățară roz și o mână de bărbat ținând-o.

Sub fotografie era un singur mesaj: Vino singură la tunel, Genevieve. Sau tatăl ei nu o va mai vedea niciodată.

Am ridicat ochii spre Mateo.

El înțelese că fotografia nu era o amenințare pentru mine.

Era o capcană pentru el.

Iar Arthur încă nu știa că, în timp ce toți priveam imaginea, Mercer trimisese deja copia dovezilor către procuror…