Femeile dispăreau după o singură întâlnire cu tatăl meu, iar când prietena mea mi-a arătat telefonul, am rămas fără glas

În dimineața în care Rachel mi-a întins telefonul, avea buzele crăpate și aceeași privire pe care o văzusem la femeile care dispăruseră din viața tatălui meu.

— Uită-te la conversația asta, Mara, a șoptit ea.

Eram în fața clădirii unde lucra, la ora opt și douăzeci. Ploaia măruntă îi lipea părul de obraji, iar în mâna ei tremura o umbrelă galbenă, cu o spiță îndoită. Am luat telefonul.

Pe ecran apăreau mesaje trimise de pe numărul meu.

„Nu-l mai căuta pe tatăl meu.”

„Știu ce s-a întâmplat la întâlnire.”

„Dacă îi răspunzi, o să regreți.”

Mi s-a golit stomacul.

— Eu nu ți-am trimis nimic.

— Știu, a răspuns Rachel. Tocmai asta mă sperie.

Cu douăsprezece ani în urmă, mama murise într-un accident pe drumul dintre Brașov și Predeal. După înmormântare, tata, Adrian, nu mai vorbise aproape deloc despre femei sau despre viitor. Își petrecuse serile în atelierul lui, reparând ceasuri vechi și ascultând aceeași melodie la un aparat de radio cu carcasa crăpată.

Apoi, cu un an înainte, își făcuse primul profil pe un site de întâlniri.

La început m-am bucurat pentru el.

Femeile pe care le întâlnea erau inteligente, elegante, calde. Îmi povestea despre ele la telefon, cu o lumină nouă în voce. Se întâlneau la cafeneaua de lângă parc, mergeau la spectacole sau luau cina într-un restaurant mic de pe strada Republicii.

Și de fiecare dată se întâmpla același lucru.

Seara era minunată. Dimineața, femeia dispărea.

— Nu înțeleg, îmi spunea tata, cu mâinile strânse în jurul ceștii. Ieri râdea. Mi-a spus că vrea să mă revadă.

Prima dată am crezut că era ghinion. A doua oară, incompatibilitate. După a șasea femeie, am început să notez într-un caiet datele întâlnirilor.

Orele erau aproape identice.

Întâlnirile se terminau între zece și unsprezece noaptea. Mesajele de despărțire apăreau între patru și cinci dimineața. Uneori de pe numărul femeii. Alteori de pe al meu.

În seara în care i-am cerut lui Rachel să-l întâlnească, stăteam în bucătăria ei, lângă o lampă cu abajur portocaliu.

— Vrei să ies cu tatăl tău ca să-l spionez? a întrebat ea.

— Vreau să aflu cine îi face pe oameni să fugă.

— Și dacă problema este chiar el?

Am tăcut.

A doua zi, Rachel și Adrian au luat cina la un restaurant cu ferestre aburite. La ora unsprezece și paisprezece minute, mi-a trimis o fotografie cu el zâmbind. Purta cămașa albă pe care i-o cumpărase mama înainte să moară. Pe manșetă avea o mică pată de vin.

„E fermecător”, mi-a scris Rachel.

Dimineața următoare, nu mi-a răspuns.

La prânz, telefonul ei era închis. Seara, mi-a trimis un singur mesaj: „Nu-mi mai scrie. Te rog.”

Dar mesajul nu suna ca Rachel.

A doua zi, am așteptat-o în fața biroului. Când m-a văzut, s-a oprit atât de brusc, încât umbrela galbenă i-a căzut pe trotuar.

— Ce a făcut tatăl meu? am întrebat.

Rachel s-a uitat spre camerele de supraveghere de deasupra intrării.

— Nu tatăl tău mi-a trimis mesajele.

— Atunci cine?

Mi-a întins telefonul și a apăsat pe o înregistrare audio. S-a auzit vocea mea, clară, rece, spunând ceva ce nu rostisem niciodată. Rachel și-a dus mâna la gură.

— Ascultă până la capăt, a spus ea.

Degetul ei s-a apropiat de ecran, iar înregistrarea a continuat cu o frază care mi-a făcut sângele să înghețe…

PARTEA 2

Degetul lui Rachel a rămas deasupra ecranului, iar vocea mea falsă a umplut trotuarul ud.

— Dacă îi mai trimiți un mesaj lui Adrian, îi voi spune tuturor cine ești cu adevărat.

Apoi se auzea un râs scurt, distorsionat. Un râs care semăna cu al meu doar la suprafață, ca o fotografie arsă pe margini.

Rachel a oprit înregistrarea.

— Nu am spus asta niciodată.

— Știu.

— Dar vocea este a ta.

Am simțit cum îmi transpiră palmele. În buzunar purtam cheia mică de alamă a atelierului tatălui meu, prinsă de un șnur roșu. O purtam din copilărie, de când mama îmi spusese că orice ușă are o poveste. De data aceasta, cheia mi s-a înfipt în piele.

— Unde ai primit înregistrarea?

Rachel s-a uitat din nou către intrare.

— Azi-noapte, la patru și treizeci. Împreună cu mesajele. Mi-a trimis și o fotografie.

A deschis un fișier.

Era o imagine cu mine dormind în apartamentul meu.

Am recunoscut imediat perdeaua crem, raftul cu cărți și rama de lemn de lângă pat. Fotografia fusese făcută din interiorul camerei.

Mi s-a tăiat respirația.

— Cine a intrat în casa mea?

— Nu știu, a spus Rachel. Dar persoana aceea vrea să credem că tu ești vinovată.

La ora nouă și zece, am intrat în secția de poliție din cartier. Inspectorul Vlad Rusu era un bărbat cu o cicatrice sub bărbie și cu un pix ros între degete. A ascultat înregistrarea fără să clipească.

— Aveți dușmani? m-a întrebat.

— Nu.

— Tatăl dumneavoastră?

Am privit spre Rachel.

— Nu știu.

— Asta nu este un răspuns confortabil.

— Nici situația nu este confortabilă.

I-am arătat caietul cu datele întâlnirilor. Inspectorul a răsfoit paginile și s-a oprit la ultima notiță.

— Toate mesajele au fost trimise noaptea. Cine avea acces la telefoanele lor?

— Tata, probabil. Era ultimul care le vedea.

Am spus-o, dar cuvintele m-au lovit ca o acuzație.

La ora unsprezece, am mers la casa lui Adrian. Locuia într-o casă veche, cu obloane verzi și un coridor care mirosea a ulei de lemn. Ușa atelierului era încuiată.

— Tată, deschide.

Nu mi-a răspuns.

Am folosit cheia de alamă.

Înăuntru, sute de ceasuri ticăiau în ritmuri diferite. Unele mergeau prea repede, altele rămăseseră blocate la ora două și șaptesprezece. Pe masa de lucru am găsit telefonul lui, cu ecranul luminat.

Era deschisă conversația cu Rachel.

Ultimul mesaj fusese trimis de pe telefonul lui la patru și treizeci și unu dimineața.

„Mara știe tot. Pleacă înainte să fie prea târziu.”

În clipa aceea, tata a apărut în ușă.

— Ce cauți aici?

— Adevărul.

Fața lui s-a albit.

— Rachel a fost la tine?

— Nu schimba subiectul. De ce ai trimis mesaje în numele meu?

— Nu am trimis nimic.

— Telefonul tău spune altceva.

A făcut un pas spre masă, dar s-a oprit când a văzut ecranul.

— Telefonul meu a fost în dormitor toată noaptea.

— Atunci cine l-a folosit?

Tata și-a dus mâna la tâmplă. Un ceas de buzunar a căzut de pe raft și s-a deschis pe podea. În interiorul capacului era gravată o dată: 14 octombrie, ziua în care murise mama.

— Mara, trebuie să pleci.

— Nu până nu-mi explici.

— Dacă rămâi aici, o să afli lucruri pe care nu le poți uita.

În spatele lui s-a auzit un zgomot metalic. Nu venea din atelier. Venea din camera mică de lângă hol, o încăpere pe care tata o ținuse încuiată ani întregi.

Am întors capul.

— Ce este acolo?

Tata s-a repezit spre ușă.

În aceeași secundă, telefonul meu a vibrat. Un număr necunoscut îmi trimisese o fotografie cu Rachel intrând în restaurant în seara întâlnirii.

Sub fotografie era o singură propoziție: „Întreabă-l ce s-a întâmplat după ce ai plecat.”

Tata a apucat clanța, dar eu am ajuns înaintea lui. Am introdus cheia de alamă în broască, iar ușa s-a deschis cu un scârțâit adânc…

Înăuntru, cineva lăsase o lumină aprinsă.

PARTEA 3

Înăuntru, cineva lăsase o lumină aprinsă.

Camera era mai îngustă decât îmi aminteam. Pe pereți atârnau fotografii, iar pe podea erau cutii cu telefoane vechi, fiecare etichetată cu un prenume și o dată. Rachel a intrat după mine și a scos un sunet înăbușit.

— Doamne…

Tata a rămas în prag.

— Nu trebuia să vezi asta.

— Atunci de ce ai păstrat totul?

Am ridicat prima cutie. Înăuntru era un telefon roz, zgâriat pe spate. Eticheta spunea: „Claudia, 18 martie”. A doua cutie conținea un telefon negru. „Elena, 2 aprilie”. A treia avea un dispozitiv albastru și numele „Diana”.

Fiecare telefon avea înregistrări, mesaje și fotografii.

Inspectorul Vlad Rusu, pe care îl sunasem înainte să intru, a ajuns zece minute mai târziu. A privit camera, apoi l-a privit pe tata.

— Domnule Adrian Ionescu, nu atingeți nimic.

Tata s-a așezat pe un scaun. Lemnul a trosnit sub el.

— Am vrut doar să le țin departe.

— De cine? am întrebat.

El și-a ridicat ochii spre mine.

— De tine.

Cuvântul a căzut între noi.

Am simțit că podeaua se mișcă.

— Ce înseamnă asta?

Tata a arătat spre telefonul roz.

— După moartea mamei tale, ai avut atacuri de panică. Nu dormeai singură. Nu puteai merge la școală fără să mă suni. Când am început să ies la întâlniri, te-ai prăbușit.

— Eram copil.

— Aveai douăzeci de ani.

— Și tu ai decis să-mi distrugi viața ca să rămân singura ta familie?

El a închis ochii.

— La început, am trimis doar mesaje simple. Le-am spus că nu ești de acord. Apoi am început să le urmăresc. Le-am fotografiat. Le-am făcut să creadă că ești periculoasă.

Rachel a izbucnit:

— Vocea ei?

— Am înregistrat-o în casa ei, în timpul unei vizite. Am folosit un program care putea reconstrui fraze din vocea ei.

Mi-am simțit genunchii moi.

— Fotografia cu mine dormind?

Tata nu a răspuns.

Inspectorul a deschis una dintre cutii și a scos un carnețel. Pe prima pagină era scrisul tatălui meu: „Dacă pleacă toate, Mara nu va mai pleca.”

Rachel a început să plângă.

— M-ai făcut să cred că prietena mea mă amenință.

— Nu voiam să-ți fac rău, a spus tata.

— Dar ai făcut-o.

În acel moment, telefonul lui Vlad a sunat. A ascultat câteva secunde, apoi mi-a întins aparatul.

Era procurorul.

— Avem confirmarea că dispozitivele au fost folosite pentru a trimite mesajele, a spus Vlad. Dar există ceva mai grav. Fotografiile din locuința Marei au fost făcute cu o cameră ascunsă.

Am privit spre tata.

— Ai pus camere în apartamentul meu?

El a coborât capul.

— Doar după ce ai început să dormi singură.

În spatele unei rame am găsit un mic dispozitiv negru, lipit cu bandă de perete. Pe carcasa lui era aceeași dată gravată pe ceasul mamei: 14 octombrie.

Vlad l-a luat cu mănuși.

— Asta nu a fost instalat recent.

— Ce vrei să spui?

A apăsat un buton. Din aparat s-a auzit o înregistrare veche, cu zgomot de ploaie și frâne.

Apoi vocea mamei:

— Adrian, oprește mașina. Nu mai pot…

Tata s-a ridicat atât de repede, încât scaunul s-a răsturnat.

— Opriți-l!

Înregistrarea a continuat. Mama plângea. Tata îi răspundea, iar în glasul lui nu era durere, ci furie.

— Dacă pleci, Mara rămâne cu mine.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

Accidentul nu fusese un accident.

Vlad a privit către mine, apoi către tata.

— Doamnă Ionescu, trebuie să vă spun ceva. În arhiva poliției există o declarație anulată din dosarul mamei dumneavoastră. Un martor a susținut că a văzut mașina tatălui dumneavoastră oprind pe marginea drumului, înainte de impact.

Tata a făcut un pas spre mine.

— Mara, ascultă-mă. N-am vrut să moară.

— Dar ai vrut să rămână.

De afară s-au auzit două mașini oprind. Ușile s-au trântit. Tata s-a uitat spre fereastră, iar pentru prima dată nu mai părea un bărbat trist, ci un om care își pierduse toate ieșirile.

Vlad și-a dus mâna la stație.

— Echipa a ajuns. Dar înainte să-l ducem, trebuie verificat și ultimul dispozitiv.

Telefonul din cutia Claudiei a început să sune singur.

Pe ecran apărea numele meu.

Am răspuns, iar o voce de bărbat a spus:

— Dacă îl arestează, toată lumea va afla ce ai făcut tu în noaptea morții mamei tale…

Apoi apelul s-a întrerupt.

Tata m-a privit îngrozit.

— Nu eu am trimis mesajul acesta.

Pentru prima dată, am crezut că spune adevărul. Iar în buzunarul telefonului meu a apărut o nouă fotografie, făcută cu câteva minute înainte, din camera aceea…

În fotografie se vedea cineva stând în spatele casei.