PARTEA 4 — Femeile dispăreau după o singură întâlnire cu tatăl meu, iar când prietena mea mi-a arătat telefonul, am rămas fără glas

PARTEA 4

În fotografie se vedea cineva stând în spatele casei.

Vlad a smuls telefonul din mâna mea și a mărit imaginea.

— Toată lumea rămâne înăuntru.

Doi polițiști au ieșit pe ușa din spate. Am auzit pași pe pietriș, apoi un strigăt.

Tata nu se mișca.

Telefonul din cutie continua să sune, deși apelul se terminase. Pe ecran apărea din nou numele meu.

— Nu răspunde, a spus Rachel.

Dar Vlad a apăsat pe difuzor.

— Cine ești? a întrebat el.

La celălalt capăt s-a auzit o respirație grea.

— Adrian nu a lucrat singur.

— Spune-ți numele.

— Întrebați-l cine a șters declarația martorului.

Tata și-a acoperit fața cu palmele.

— A fost Mihai.

— Cine este Mihai? am întrebat.

— Fratele mamei tale. A lucrat la poliție. El m-a ajutat să schimb dosarul.

Mi s-a făcut frig, deși în cameră era cald.

— De ce m-ai mințit doisprezece ani?

— Pentru că, dacă adevărul ieșea la iveală, te pierdeam.

— Nu m-ai avut niciodată. M-ai ținut captivă.

În curte s-a auzit o bufnitură. Polițiștii îl aduseseră pe un bărbat cu o geacă verde și cu sânge pe frunte. Era Mihai, unchiul meu, omul care venise la înmormântarea mamei și îmi spusese că trebuie să fiu puternică.

El m-a privit cu o furie obosită.

— Tatăl tău a început totul.

— Iar tu ai continuat.

— Am vrut să protejez familia.

— Familia nu este o scuză pentru crime.

Mihai a râs fără veselie.

— Nu știi ce ai făcut în noaptea aceea.

Vlad a scos din buzunar un reportofon mic.

— De fapt, știm. Și știe și el.

A apăsat un buton.

Vocea tatălui meu s-a auzit din nou, de data aceasta fără distorsiuni, înregistrată cu ani în urmă într-o cameră de hotel.

— Dacă Sorina pleacă, Mara pleacă și ea. Nu pot să rămân singur.

Vocea lui Mihai răspundea:

— Atunci sperie-o. Oprește mașina înainte de curbă. Vor crede că a pierdut controlul.

A urmat un zgomot metalic, apoi liniște.

Tata a ascultat cu ochii deschiși.

— Nu-mi aminteam că am spus asta, a murmurat.

— Dar ai spus-o, i-a răspuns Vlad. Și acum o auzi ca noi toți.

A fost pentru prima dată când tatăl meu și-a auzit propria voce din afara capului său. A înțeles. Nu din explicațiile noastre, ci din felul în care cuvintele lui se întorceau spre el, reci și exacte.

Când polițiștii i-au pus cătușele, nu m-am bucurat.

Rachel m-a prins de mână.

— Vrei să ieșim?

Am dat din cap.

În hol, am văzut ceasul de buzunar al tatălui meu pe podea. Capacul era deschis, iar acele se opriseră la două și șaptesprezece. L-am ridicat, dar nu l-am luat cu mine. L-am lăsat acolo, între atelier și camera plină de telefoane.

În zilele următoare, telefoanele femeilor au fost predate poliției. Fiecare dintre ele primise mesaje fabricate. Unele fuseseră urmărite. Unele fuseseră fotografiate. Niciuna nu plecase pentru că nu-l plăcea pe tata.

Plecaseră pentru că fuseseră terorizate.

Avocatul lui Adrian a venit la mine într-o după-amiază, într-o cafenea de lângă gară. Avea o mapă subțire și degetele îi miroseau a mentă.

— Tatăl dumneavoastră vrea să vă vorbească.

— Nu sunt pregătită.

— El susține că are probleme psihice și că nu își amintește toate acțiunile.

— Uitarea nu schimbă victimele.

Avocatul a privit în jos.

— Nu vă cer să-l iertați. Vă cer doar să nu depuneți mărturie împotriva lui.

— Atunci nu mai sunteți avocatul meu.

— Nu sunt avocatul dumneavoastră.

— Atunci nici nu mai avem ce discuta.

A plecat fără să-și termine cafeaua.

O săptămână mai târziu, am fost chemată la secție să ascult toate înregistrările. Erau ore întregi cu vocile femeilor, cu râsete, cu pahare așezate pe mese, cu tata promițând că lucrurile vor fi simple și frumoase.

Apoi, după plecarea lor, vocea lui se schimba.

— Nu o să stai cu mine.

— Mara nu trebuie să afle că ai fost aici.

— Dacă o părăsește și ultima femeie, se va întoarce acasă.

Am închis ochii.

Când Rachel m-a întrebat dacă vreau să plec, i-am răspuns că mai pot asculta încă un minut.

Nu pentru tata.

Pentru femeile pe care le făcuse să se îndoiască de propria minte.

După două luni, ancheta a redeschis dosarul mamei. Martorul a fost găsit într-un sat din nordul țării. A confirmat totul. Mihai a recunoscut că ștersese declarația, iar tata a fost trimis în judecată pentru manipulare, urmărire și complicitate la moartea mamei.

Procesul a durat aproape un an.

Nu am stat în primul rând.

Am ales un loc lângă ușă, de unde puteam ieși dacă aerul devenea prea greu.

În ziua în care tata a primit condamnarea, nu am simțit triumf. Am simțit doar oboseală.

După ședință, s-a întors spre mine.

— Mara, am făcut totul pentru că te iubeam.

Am privit omul care fusese cândva tatăl meu, nu doar chipul lui din sala de judecată.

— Iubirea nu cere să fii singur.

— Mai pot repara ceva?

— Nu-mi mai cere mie să repar ce ai distrus tu.

Am plecat înainte să-mi răspundă.

Camera mea din casa lui a rămas goală. Am luat doar fotografiile mamei și câteva cărți. Pe raft am lăsat fotografia cu noi trei, făcută într-o duminică de vară. În imagine, mama ținea o umbrelă galbenă, deși nu ploua. Spunea că o cumpărase pentru noroc.

Am închis ușa și am lăsat cheia de alamă în broască.

Pentru prima dată, nu mai aveam nevoie să intru.

Trei luni mai târziu, m-am mutat la Sibiu și am început să lucrez într-un centru pentru femei hărțuite. În fiecare dimineață, deschideam ferestrele, puneam apă la fiert și verificam camerele de siguranță.

Nu pentru că mă temeam de lume.

Ci pentru că știam cât de ușor poate cineva să-ți fure liniștea fără să spargă o ușă.

Rachel venea în fiecare joi. Își repara umbrela galbenă, dar spița îndoită rămânea acolo.

— Ai putea să o schimbi, i-am spus.

— Nu, a răspuns ea. Îmi amintește să nu mai ignor semnele.

Într-o seară de noiembrie, băiețelul meu, Luca, a desenat o casă cu trei ferestre și un soare mare deasupra.

— Cine locuiește aici? l-am întrebat.

— Noi. Și oamenii care au nevoie să fie în siguranță.

Am simțit un nod în gât.

— Și bunicul?

Luca a stat pe gânduri, apoi a luat creionul negru și a desenat o ușă închisă.

— El locuiește unde trebuie să învețe să nu mai sperie pe nimeni.

Am păstrat desenul pe frigider.

În prima zi de iarnă, a venit ultimul mesaj de la tata. Era scurt.

„Am terminat tratamentul. Mi-e dor de tine. Te rog, vino măcar o dată. Îți promit că nu voi mai ascunde nimic.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns.

„Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul. Dar eu nu mă mai întorc în locul în care trebuia să mă tem.”

Nu a mai scris.

Seara, am găsit în cutia poștală un plic de la poliție. Înăuntru era ceasul de buzunar recuperat din atelier. Fusese curățat, dar acele rămăseseră blocate la două și șaptesprezece.

L-am așezat pe birou, lângă desenul lui Luca.

Nu l-am reparat.

Unele lucruri trebuie să rămână oprite exact în clipa în care ai înțeles adevărul.

Afară ningea încet, iar umbrela galbenă a lui Rachel se vedea sprijinită lângă ușă.

Am închis lumina din hol.

Și, pentru prima dată după doisprezece ani, casa mea nu mai aștepta pe nimeni.