PARTEA 4 — Soacra mea a venit să-mi ceară explicații despre apartament, dar după primul meu răspuns soțul meu a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

…Ușa apartamentului a fost lovită a patra oară.

Sergei s-a ridicat brusc.

— Nu deschide, Carina.

— Cine este?

El nu a răspuns.

Mama mea a luat plicul de pe birou și l-a strâns la piept. În hol, suportul de ceramică în formă de casă tremura încă pe dulap, deși nimeni nu-l atinsese.

Am deschis ușa.

În prag stătea o femeie de aproximativ treizeci de ani, cu un palton verde închis și o mapă prinsă la piept. Avea ochii roșii, dar vocea îi era fermă.

— Sunt Irina. Am venit să vă spun totul înainte ca Sergei să mai mintă o dată.

Ludmila Petrovna a făcut un pas înainte.

— Tu ești femeia din înregistrare?

Irina a privit spre Sergei.

— Da.

El s-a retras până a atins peretele.

— Irina, pleacă.

— Am plecat deja, Sergei. Din viața ta și din firma pe care ai golit-o pentru datoriile tale.

Mi s-a părut că încăperea se micșorează în jurul nostru.

— Ce firmă? am întrebat.

Irina a deschis mapa.

— Firma lui Sergei are datorii de aproape două sute de mii de lei. A luat bani de la trei clienți pentru lucrări pe care nu le-a făcut. A folosit avansurile ca să plătească alte datorii. Când totul s-a prăbușit, a hotărât să vândă apartamentul dumneavoastră.

— Nu era doar al ei, a izbucnit Sergei. Eram soțul ei!

— Soțul nu înseamnă proprietar, a spus mama mea.

— Taci, mamă!

A fost pentru prima dată când Ludmila Petrovna nu l-a apărat.

— Nu-mi spune să tac. M-ai mințit și pe mine.

Irina a scos un dispozitiv mic de înregistrare din mapă.

— Am aici întâlnirea cu omul care voia să cumpere apartamentul. Sergei îi spune că soția lui nu va avea de ales.

— Nu mai trebuie, a spus Elena. Avocatul meu a trimis deja copiile către poliție.

Sergei a început să sune. Mai întâi banca. Apoi pe avocatul lui. Apoi pe unchiul său. Nimeni nu i-a răspuns mai mult de câteva secunde.

— Avem nevoie de bani până mâine, îi spunea el cuiva. Doar până mâine. Îți dau eu înapoi.

Din telefon s-a auzit o voce bărbătească:

— Nu mai pot să te ajut. Am ascultat înregistrarea.

Sergei a înghețat.

— Ce înregistrare?

— A ta. Ai spus singur că vrei să-ți manipulezi soția. Nu mă mai suna.

Apelul s-a încheiat.

Apoi, avocatul lui a venit la ora unsprezece și douăzeci. A intrat ud, cu servieta lipită de picior, și a refuzat să se apropie de Sergei.

— Nu mai sunt reprezentantul dumneavoastră, a spus el.

— Plătesc dublu.

— Nu este o problemă de bani. Mi-ați ascuns actele falsificate.

— Toți mă abandonați?

Am privit spre el. Ani la rând mă întrebasem dacă era doar slab sau dacă știa exact ce face. În seara aceea am primit răspunsul: știa. Doar că se obișnuise ca eu să-i șterg urmele.

La miezul nopții, polițiștii au venit să ridice documentele și dispozitivele. Nu l-au încătușat atunci. I-au înmânat o citație și i-au spus să nu părăsească orașul.

Sergei s-a uitat la mine.

— Spune-le că a fost o neînțelegere.

— Nu mai pot face asta.

— Carina, te rog.

— Ai spus că mă vei scoate din casa mea. Acum pleacă singur.

Și-a strâns buzele. Pentru prima dată, nu mai avea cui să-i paseze vina.

La secție, două zile mai târziu, a fost pusă în fața lui înregistrarea completă. Camera era mică, cu un calorifer care bătea ritmic în țeavă. Sergei a ascultat propria voce spunând: „O convingem sau o scoatem din apartament”.

Apoi a venit vocea lui despre mine: „Carina oricum iartă tot”.

El a cerut să oprească aparatul.

— Nu pot să aud asta.

— Dar dumneavoastră ați spus-o, i-a răspuns anchetatorul.

Sergei și-a coborât capul.

— Știu.

A fost primul adevăr pe care l-a rostit fără să fie împins de nimeni.

În săptămânile următoare, banca a anulat cererea de împrumut, notarul a confirmat falsurile, iar firma lui Sergei a intrat în insolvență. Irina a depus mărturie și s-a mutat la sora ei. Ludmila Petrovna a venit într-o dimineață la ușa mea, fără machiaj și fără furie.

— Îmi pare rău, Carina, a spus.

— Pentru ce anume?

— Pentru că te-am făcut să te simți străină în propria casă.

Am lăsat-o să intre, dar nu i-am oferit cheia de rezervă.

Sergei a plecat la mama lui. Nu pentru că l-aș fi trimis acolo cu triumf, ci pentru că nu mai avea unde să se ascundă. Apartamentul a rămas liniștit. Camera lui s-a golit într-o singură după-amiază: câteva cămăși, un aparat de ras, două cutii de pantofi și fotografia noastră de la cununie, lăsată cu fața în jos pe raft.

Am întors fotografia, apoi am pus-o într-un sertar.

Nu am rupt-o.

Nu mai aveam nevoie să distrug trecutul ca să scap de el.

După trei luni, am început să lucrez într-un birou mic de arhitectură, la două stații de tramvai de casă. Desenam planuri, beam ceai de mentă și învățasem să nu tresar când telefonul suna seara.

Într-o sâmbătă, mama a venit cu nepoata mea, Mara, care avea șase ani și buzunarele pline de creioane. A desenat apartamentul nostru pe o coală mare. A făcut ferestrele galbene și a pus în mijloc o casă mică, cu un acoperiș strâmb.

— Asta e casa care te păzește, mi-a spus.

— Cine a desenat-o?

— Bunica. Dar eu am colorat-o.

Am râs. A fost un râs adevărat, ușor, fără să mă uit spre ușă.

În noiembrie a venit primul viscol. Am ieșit pe balcon cu o pătură pe umeri și am privit fulgii topindu-se pe balustradă. Mama a pus supă pe foc. Mara a lipit desenul pe frigider.

Atunci mi-a scris Sergei.

„Am terminat tot ce aveam de terminat. Avocatul spune că poate dura ani. Mi-e dor de tine. Putem vorbi măcar o dată?”

Am citit mesajul de două ori.

Nu am simțit furie.

Doar o oboseală veche, care în sfârșit își făcea bagajele.

I-am răspuns:

„Îți doresc să găsești puterea de a-ți asuma ce ai făcut. Eu nu mai sunt locul în care te ascunzi.”

Apoi am șters conversația.

O săptămână mai târziu, a apărut la ușă cu o cutie de carton. Nu l-am lăsat să intre.

— Am venit după lucrurile mele.

— Sunt în cutie.

— Carina, doar cinci minute.

— Nu.

— M-am schimbat.

— Atunci vei înțelege de ce nu te las să intri.

A privit peste umărul meu. Dincolo de mine se vedeau desenele Marei, cana mamei și suportul de ceramică în formă de casă, cu o mică fisură pe acoperiș.

— Chiar ai trecut apartamentul pe numele mamei tale pentru mine? m-a întrebat.

— L-am trecut ca să nu mai poată nimeni să-mi ia siguranța.

— Eu voiam doar o șansă.

— Ai avut trei ani.

A plecat fără să mai spună nimic.

Am închis ușa și am rămas câteva secunde cu fruntea lipită de lemnul cald. Apoi am mers la dulap, am ridicat suportul de ceramică și am observat că fisura se lărguise.

Am pus un pic de lipici în ea și am șters urma cu degetul.

Casa nu era perfectă.

Dar era a mea.

Am așezat-o lângă fereastră, unde lumina dimineții îi aprindea pereții galbeni. Afară ningea liniștit, iar în bucătărie Mara cânta fals în timp ce mama amesteca supa.

Pentru prima dată după mult timp, cheia din mâna mea nu mai părea o armă.

Era doar cheia casei mele.

Și am întors-o în broască fără să-mi mai fie teamă.