PARTEA 4 — La trei zile după nuntă, soțul meu a ridicat mâna asupra mea, dar răspunsul meu l-a făcut să împietrească

PARTEA 4

Vocea care urma să mă sune nu aparținea nici lui, nici Marei.

La ora 21:03, telefonul a început să vibreze pe blatul din bucătărie.

Unul dintre agenți a ridicat mâna.

— Nu răspunde încă.

Gregory se afla în hol, cu mâinile încătușate în față. Pantofii lui scârțâiau pe gresia acoperită cu sos, iar cămașa albă era pătată și mototolită.

— Elena, ascultă-mă, a spus el. Nu știi în ce te bagi.

— Știu exact în ce m-am băgat.

— Dacă ajung la secție, oamenii aceia nu te vor mai proteja.

— Nu m-ai protejat niciodată.

— Sunt soțul tău!

— Nu mai ești.

A încercat să se smucească, dar agentul de lângă el i-a apăsat umărul.

Radu a luat telefonul și a activat înregistrarea convorbirii. Apoi mi l-a întins.

— Acum poți răspunde.

Am apăsat pe buton.

— Elena, a spus o voce de bărbat, calmă și joasă, ai făcut o greșeală uriașă.

— Cu cine vorbesc?

— Cu cineva care poate opri totul.

— Atunci oprește-l.

La celălalt capăt s-a auzit un râs scurt.

— Gregory este un amator. Mara a fost cea care a găsit victimele. Dar banii ajungeau la mine.

Gregory s-a întors brusc spre telefon.

— Taci, Victor!

A urmat o tăcere grea.

Vocea de la telefon a continuat:

— Vezi? Soțul tău nu știe nici măcar când să păstreze liniștea.

— Numele tău este Victor Ionescu?

— Nu contează.

— Ba da. Contează pentru dosar.

Am făcut semn către Radu, care a arătat spre telefonul lui. Convorbirea era înregistrată.

— Crezi că o să scapi cu niște înregistrări? a întrebat Victor. Ai o soră, nu-i așa? Ana lucrează la biblioteca din cartierul de sud. Pleacă singură la ora șase.

Mi s-au răcit degetele.

— Dacă te apropii de ea…

— Nu mă apropii eu. Dar oamenii speriați fac greșeli. La fel ca tine.

— Ai terminat?

— Încă nu. Mâine dimineață, vei merge la bancă și vei retrage plângerea. Vei spune că Gregory a avut acces la conturi cu acordul tău. Dacă nu, vei primi o fotografie cu sora ta.

— Victor, am spus, uitându-mă la agent, tu ai făcut o singură greșeală.

— Care?

— Ai crezut că amenințările funcționează doar pentru că ai găsit adresa cuiva.

Am închis.

Agentul a trimis imediat înregistrarea către echipa de intervenție. La 21:19, Ana a fost preluată de doi agenți, iar la 21:42, poliția a intrat în biroul firmei prin care fusese încercat transferul.

Mara a fost găsită în fața unui calculator, cu un dosar deschis și trei telefoane pe masă.

Victor nu a mai răspuns.

Dar nici nu a mai avut unde să fugă.

A doua zi, la ora 10:30, am mers la bancă împreună cu avocatul meu, Sorin. Am anulat orice împuternicire, am blocat conturile și am depus plângerea oficială.

— Poți renunța la acuzația privind incidentul din apartament, dacă vrei, mi-a spus Sorin. Înregistrarea și martorii sunt suficienți pentru restul.

— Nu renunț la nimic, am răspuns. Dar nici nu vreau să inventez ceva. M-a atacat. Eu m-am apărat.

Gregory a fost acuzat de agresiune, fals, tentativă de fraudă și hărțuire. Mara a cooperat după ce i s-au prezentat dovezile. A spus că Victor o șantaja și că Gregory acceptase să joace rolul soțului perfect pentru a ajunge la proprietățile femeilor singure.

Când am auzit declarația, nu am simțit satisfacție.

Am simțit doar cât de aproape fusesem să-mi pierd viața pentru o poveste inventată.

O săptămână mai târziu, Gregory a cerut să mă vadă.

L-am întâlnit într-o sală mică de la centrul de detenție. Între noi era un geam gros, cu un telefon fix prins în perete.

El părea mai slab.

— Îmi pare rău, a spus.

— Pentru ce?

— Pentru masă. Pentru cuvinte. Pentru tot.

— Nu-ți pare rău că ai făcut asta. Îți pare rău că ai fost prins.

A privit în jos.

— Am crezut că o să fii ușor de controlat.

— Știu.

— Nu am vrut să te rănesc.

— Ai ridicat mâna înainte să ridici vocea. Ai pregătit furtul înainte să pregătești nunta. Nu a fost o greșeală, Gregory. A fost un plan.

— Dacă mă ajuți, pot să-ți spun tot ce știu despre Victor.

— Spune-le anchetatorilor.

— Elena, te rog.

— Nu mai sunt persoana care te salvează de consecințe.

A închis ochii.

În aceeași seară, am intrat în sufragerie și am văzut masa răsturnată, cu o zgârietură adâncă pe margine. Pe podea mai rămăsese un fragment din farfuria mamei. L-am ridicat cu grijă și l-am pus într-o cutie de lemn.

Nu ca să-mi amintesc de Gregory.

Ca să-mi amintesc de clipa în care mi-am ascultat instinctul.

După două săptămâni, am schimbat încuietorile. După trei, am zugrăvit sufrageria. După o lună, apartamentul a început să miroasă din nou a cafea și lemn curat, nu a sos răcit și panică.

Ana a venit într-o sâmbătă dimineață cu o pungă de cornuri.

— Încă ți-e teamă? m-a întrebat.

— Uneori.

— Și ce faci atunci?

— Mă uit la ușă. Apoi îmi amintesc că eu aleg cine intră.

Am reluat lucrul la birou. Colegii mei nu m-au întrebat prea multe. Radu îmi lăsa în fiecare luni un ceai de mentă pe masă, lângă agendă.

Într-o dimineață de decembrie, a început să ningă.

Am stat lângă fereastră și am privit fulgii cum se așezau pe balustradă. Orașul era liniștit. Pentru prima dată după multă vreme, liniștea nu mi s-a părut o amenințare.

Pe frigider aveam un desen făcut de Ana, fiica ei de șase ani, care mă vizitase în weekend. În desen eram eu, cu brațele larg deschise, iar lângă mine scria stângaci: „Casa Elenei”.

Am zâmbit.

În acea după-amiază, am primit ultimul mesaj de la Gregory.

„Am ieșit pe cauțiune. Putem începe din nou. Știu că încă mă iubești.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns: „Nu te urăsc. Dar viața mea nu mai este locul în care îți repari greșelile.”

L-am blocat.

Nu am plâns.

Nu am sărbătorit.

Pur și simplu am pus telefonul cu fața în jos și am pregătit cina pentru mine și Ana. Am așezat pe masă două farfurii noi, cumpărate dintr-un magazin mic de lângă birou.

Cutia de lemn se afla pe raft, iar înăuntru, fragmentul cu dunga aurie strălucea în lumina serii.

Am atins capacul înainte să sting lampa.

Casa era din nou a mea.

Și, pentru prima dată, și eu eram a mea.