PARTEA 4 — Soacra mi-a scos lucrurile din casă pentru o viață nouă, dar când am pus cheia pe masă, soțul meu a încetat să zâmbească

PARTEA 4

— Iar banca cere plata integrală până mâine…

Irina nu terminase bine fraza, că telefonul lui Denis începu să sune.

O dată.

De două ori.

A treia oară, el îl lăsă să vibreze în palmă. Pe ecran apărea numele directorului băncii.

— Răspunde, i-am spus.

— Nu acum.

— Dacă nu răspunzi, vor răspunde documentele în locul tău.

A apăsat cu degetul pe ecran.

— Bună ziua, domnule director…

Am văzut cum i se schimba chipul. Mai întâi a încercat să zâmbească. Apoi zâmbetul s-a topit.

— Nu, garanția este valabilă. Apartamentul a fost vândut legal.

A ascultat.

— Cum adică nu mai este al nostru?

A ascultat din nou.

— Nu puteți bloca toate conturile pentru asta!

Irina îmi atinse ușor cotul.

— Putem pleca.

Denis acoperi microfonul telefonului.

— Cătălina, spune-le că ai fost de acord cu vânzarea.

— Nu am fost.

— Măcar acum. Doar o declarație.

— Nu mai mint pentru tine.

Margareta se repezi spre mine. Pantoful ei lovi pragul și aproape căzu.

— Femeie fără inimă, ai de gând să ne lași pe drumuri?

— Nu v-am lăsat eu pe drumuri. Ați vândut casa fără mine.

— Ești norocoasă că ai avut un soț care te-a ridicat!

M-am uitat la Denis.

— Spune-i cine a făcut formula.

El tăcu.

Tăcerea lui a fost primul răspuns sincer pe care mi-l dăduse după doisprezece ani.

În aceeași zi, la ora șaisprezece, am mers la secția de poliție împreună cu Irina și notarul Popescu. Am depus copiile procurii, filmarea și înregistrarea audio. Margareta încercă să explice că Anfisa semnase doar pentru că „semăna puțin cu mine”.

Anfisa nu mai susținu aceeași poveste.

— Denis mi-a promis că voi primi o parte din firmă, spuse ea, cu voce joasă. Margareta mi-a dat actele. Eu doar am făcut ce mi s-a spus.

— Ai știut că este ilegal? întrebă anchetatorul.

Anfisa începu să plângă.

— Am știut că este murdar. Nu am crezut că va ajunge atât de departe.

Denis stătea cu mâinile împreunate. Pe arătător avea o zgârietură subțire, probabil de la marginea dosarului. Își freca pielea până când rana începu să sângereze.

— Nu eu am filmat asta, spuse el.

— Dar vocea dumneavoastră apare în înregistrare, îi răspunse anchetatorul.

A pornit fișierul.

„Vinde-l repede, cât încă nu bănuiește. După ce intră banii, nu mai poate face nimic.”

Vocea lui Denis.

Vocea pe care o auzisem în fiecare dimineață spunându-mi că mă iubește.

El a ridicat capul.

— Eu am spus asta?

Nimeni nu i-a răspuns.

Înregistrarea continuă.

„Cătălina nu înțelege actele. Dacă o speriem puțin, pleacă singură.”

Denis își apăsă palmele pe urechi.

— Opriți-o.

— Ați spus-o dumneavoastră, am murmurat.

Pentru prima dată, a auzit de pe margine omul care fusese. Și nu l-a mai putut apăra.

Săptămâna următoare, instanța a dispus suspendarea efectelor vânzării până la finalizarea anchetei. Nu am sărbătorit. Nu am simțit niciun gust de victorie când am primit vestea. Doar oboseală.

Apartamentul era gol când am intrat din nou în el.

În sufragerie nu mai era lampa crem. Rămăsese doar o urmă rotundă de praf pe parchet, ca o amintire desenată de obiectul dispărut.

În dormitor, dulapul meu era deschis. Pe raftul de jos se afla o singură mănușă de laborator, cu dunga portocalie pe încheietură. O uitasem în grabă.

Am luat-o în palmă.

Mirosea a săpun și a substanță dezinfectantă.

Am stat acolo mult timp, fără să mă așez.

Nu mai era casa în care fusesem alungată.

Era locul din care îmi recuperam numele.

Procesul a durat patru luni.

În tot acest timp, firma lui Denis s-a oprit. Clienții au reziliat contractele, banca a cerut garanții, iar angajații au fost transferați către un producător care a obținut legal licența mea. Nu i-am concediat eu. Nu am cerut nimănui să-l umilească.

Pur și simplu, fără formula mea, afacerea lui a devenit ceea ce fusese de la început: o fațadă cu pereți lucioși și nimic solid înăuntru.

Divorțul s-a pronunțat într-o joi rece, la sfârșitul lui noiembrie. Denis nu m-a privit aproape deloc.

— Ai putea să renunți la plângere, mi-a spus pe hol.

— Nu pot retrage adevărul.

— Am pierdut tot.

— Nu. Ai pierdut ceea ce ai încercat să iei de la mine.

Margareta nu mai purta haina de blană. Avea un palton subțire și ținea umbrela cu mânerul de fildeș învelit într-o pungă.

— Cătălina, hai să încheiem pacea, șopti ea. Suntem familie.

— Familia nu vinde casa cuiva și apoi îi cere să tacă.

Am plecat înainte ca ea să mai răspundă.

Trei săptămâni mai târziu, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov, la etajul al patrulea. Avea ferestre spre munți și o bucătărie îngustă în care încăpeau doar două scaune.

Mi-am reluat munca la institut și am început să coordonez un laborator nou. Pe ușa lui era trecut numele meu, nu al lui Denis, nu al unei firme și nu al unui bărbat care pretindea că m-a salvat.

În fiecare dimineață îmi făceam cafeaua într-o cană albă, îmi prindeam părul și puneam mănușa cu dunga portocalie într-un sertar separat. Nu o mai foloseam. O păstram ca pe o dovadă că mâinile mele munciseră chiar și atunci când altcineva își însușise rezultatul.

Într-o duminică, sora mea veni cu fiul ei, Matei, care avea șapte ani și un ghiozdan verde plin de creioane.

— Mătușă Cătălina, pot să desenez laboratorul tău?

— Sigur.

S-a așezat la masa din bucătărie. A desenat o clădire înaltă, trei ferestre și o femeie cu brațele întinse. Pe mâna femeii a colorat o dungă portocalie.

— Asta e mănușa ta, nu-i așa?

— Da.

— Și femeia asta e puternică?

Am privit desenul.

— A devenit.

Afară a început primul zăpadă. Fulgii se lipeau de geam și se topeau imediat, lăsând urme strălucitoare.

În acea seară, Denis mi-a trimis un ultim mesaj.

„Am găsit un investitor. Putem începe din nou. Îți promit că de data aceasta vei fi partenera mea adevărată. Vino acasă.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns.

„Nu mai există o casă în care să mă întorc la omul care m-a alungat din ea.”

Am șters conversația.

Nu am blocat numărul din furie. L-am blocat pentru liniște.

Înainte de culcare, am deschis sertarul și am scos mănușa cu dunga portocalie. Am așezat-o lângă desenul lui Matei, sub lumina caldă a veiozei noi.

De data aceasta, veioza era a mea.

Și nimeni nu mai putea să-mi ia lumina.