Soacra mea a numit masa mea o rușine, apoi a deschis gura despre casa de la țară — iar zâmbetul i-a dispărut

Soacra mea a lăsat furculița jos și a anunțat, în fața tuturor, că la treizeci și opt de ani sunt încă o nepricepută. Era ora douăzeci și unu, în sufrageria noastră încălzită prea tare, iar aburul din farfurii se amesteca cu mirosul de rozmarin și cu parfumul dulce al lumânărilor de sărbătoare. Eu țineam în mână spatula de lemn, cu marginea arsă într-o dungă neagră, aceeași spatulă pe care o folosisem când pregătisem friptura.

— Carnea e uscată, salata e apoasă, iar cartofii arată de parcă au fost fierți în apă chioară, a spus Larisa. Nu te supăra, Natalia, dar o femeie la vârsta ta ar trebui să știe să gătească fără să numere minutele după rețete.

— Mamă, chiar e gustoasă, a intervenit Mihai.

— Tu nu simți nimic când ți-e foame. Ai mânca și o farfurie goală.

Mi-am așezat spatula lângă platoul cu carne. Mâinile îmi erau reci, deși în bucătărie erau aproape douăzeci și șase de grade. Ceea ce mă durea nu era critica. Era siguranța cu care femeia aceea lua tot ce făceam și îl transforma într-o datorie neachitată.

La ora douăzeci și cinci, Larisa a început să povestească despre casa de la țară.

— Eu am muncit toată vara, nu ca alții. Am salvat recolta, am făcut dulcețuri, am pus castraveți la borcan. Fără mine, locul acela s-ar fi prăbușit.

Am privit borcanul de dulceață de pe masă. Fructele le cumpărasem eu. Zahărul îl plătisem eu. Iar borcanele le spălase Irina, pentru că Larisa plecase brusc, spunând că trebuie să ajungă în oraș înainte de aglomerație.

— Casa aceea este a Nataliei, a spus Irina încet.

Larisa a râs scurt.

— Actele nu cresc roșii și nu repară pompa. Noi am locuit acolo trei luni.

În luna mai, Mihai mă rugase să-i las pe părinții lui să stea acolo. Casa era a mea, cumpărată după șase ani de economii: o verandă îngustă, trei meri bătrâni și un teren plin de buruieni. Acceptasem, cu o singură condiție: să aibă grijă de mobilă și să plătească orice stricau.

În august, pompa se defectase. În septembrie, broasca ușii se blocase. Salteaua din camera de oaspeți ajunsese la curățătorie după ce fusese folosită pentru uscat roșii, iar curtea fusese lăsată plină de lădițe și crengi.

— Nu mai deschide subiectul, Natalia, a murmurat Mihai. Sunt părinții mei.

Eu nu mai discutam. Strânsesem chitanțele într-un dosar verde, cu colțurile îndoite. Calculasem reparațiile, curățenia și chiar chiria pentru o casă asemănătoare din satul vecin. Mihai văzuse dosarul în decembrie.

— Promite-mi că nu-i dai mamei înainte de sărbători.

— Atunci când?

— După. Vorbesc eu cu ea.

Nu vorbise.

La ora douăzeci și patruzeci, Larisa a împins farfuria în față.

— Dacă ai asculta de mine, poate ai învăța. Dar tu iei totul ca pe o insultă.

— Pompa s-a stricat singură? am întrebat.

— Era veche.

— Și broasca?

— S-a uzat.

— Salteaua?

— O pată mică. Faci tragedie din orice.

Mi-am scos șorțul și l-am agățat de spătarul scaunului. Pe buzunarul lui era cusut un mic măr roșu, făcut de mine într-o seară, după ce primul pom din curte înflorise. Apoi am mers la vitrina din lemn și am scos dosarul verde.

Irina a ridicat privirea.

— Natalia, ce ai de gând?

— Să terminăm conversația pe care Mihai o amână de șase luni.

Am pus dosarul în fața Larisei. Ea nu l-a atins. Degetele i-au rămas suspendate deasupra copertei, iar Mihai s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a zgâriat parchetul.

— Natalia, nu aici.

— Ba chiar aici.

Larisa și-a strâns buzele.

— Ce este asta?

Am împins dosarul cu două degete spre ea. Mihai a întins mâna să-l oprească, dar Irina s-a ridicat și i-a prins încheietura.

— Las-o să vorbească, Mihai.

Larisa a apucat în sfârșit coperta verde și a început să o deschidă…

PARTEA 2

Larisa a ridicat coperta dosarului, iar foile au alunecat pe masă, atingând farfuria cu cartofi palizi. Prima pagină era o fotografie a pompei defecte, făcută în iulie, cu data și ora imprimate în colț. Sub ea se afla chitanța de la service.

— Ai fotografiat pompa? a întrebat ea, de parcă descoperise o crimă.

— Am fotografiat-o după ce mi-ai spus că nu s-a stricat, ci că era „proastă din fabrică”.

— Și ce vrei să demonstrezi?

— Că reparația a costat o mie opt sute de lei. Că broasca a costat patru sute șaizeci. Că salteaua a costat trei sute douăzeci. Și că pentru curățarea curții am plătit o echipă, fiindcă după plecarea voastră nu se mai putea merge până la magazie.

Mihai a privit foile, apoi pe mine.

— Ai adunat fiecare leu?

— Am adunat ce era al meu.

În sufragerie se auzea doar bâzâitul frigiderului. Pe geamul întunecat se prelingeau picături de ploaie, iar lumina instalației se reflecta în ele ca niște ace tremurătoare. Eu simțeam un nod greu sub coaste, dar vocea îmi rămânea calmă.

Larisa a întors pagina.

— Aici scrie și o sumă pentru folosirea casei.

— Da. Am verificat cât costă închirierea unei case similare timp de trei luni.

— Vrei chirie de la părinții soțului tău?

— Vreau să recunoști că nu a fost un favor oferit mie. A fost o locuință folosită de voi, cu cheltuieli suportate de mine.

— Noi am muncit acolo!

— Ați mâncat recolta, ați luat borcanele și ați dus aproape toate merele la oraș.

— Pentru că le-am crescut noi!

— Atunci de ce le-ai spus vecinilor că ați cumpărat casa împreună cu Mihai?

Mihai a închis ochii pentru o clipă. Larisa a rămas nemișcată.

Irina și-a lăsat paharul jos.

— Mamă, ai spus asta?

— Oamenii întreabă. Nu stau să le explic actele.

— Ai spus că Natalia doar a pus banii, a adăugat Mihai încet.

Am simțit cum ceva se rupe în mine, nu ca o explozie, ci ca un fir întins prea mult.

— Doar a pus banii?

— Nu asta am vrut să spun, a răspuns el.

— Atunci ce ai vrut să spui?

Mihai s-a apropiat de mine. Pe gulerul cămășii avea o pată mică de sos, iar detaliul acela banal m-a făcut să înțeleg cât de mult mă săturasem să repar totul în tăcere.

— Nu transforma o cină într-un proces, a spus el.

— Eu nu am transformat nimic. Mama ta a făcut-o când a decis că masa mea este mai importantă decât munca mea.

Larisa a împins chitanțele spre mine.

— Nu plătesc nimic. Și nu-mi vorbești ca unui chiriaș.

— Nici nu mai ești chiriașă.

Mihai a tresărit.

— Ce înseamnă asta?

Am scos din dosar o foaie împăturită și am ținut-o între degete. Nu era o chitanță. Era documentul pe care îl primisem cu două zile înainte de sărbători, după ce cerusem un extras oficial și vorbisem cu un notar.

— Înseamnă că am mai găsit ceva.

— Natalia, oprește-te, a spus Mihai.

— De ce? Ți-e teamă că voi spune adevărul sau că îl voi dovedi?

Larisa s-a ridicat. Scaunul ei a lovit peretele, iar borcanul de dulceață s-a clătinat pe masă.

— Dacă încerci să ne dai afară, o să regreți.

— Nu încerc. Te anunț.

Mihai a întins mâna către foaia împăturită.

— Dă-mi-o mie. O citesc eu și găsim o soluție.

Pentru prima dată în acea seară, în ochii lui nu mai era iritare. Era frică.

I-am lăsat documentul în palmă. Mihai l-a desfăcut, a citit primul rând și a început să piardă culoare din obraji. Apoi telefonul lui, așezat lângă lumânarea stinsă, a vibrat.

Pe ecran apărea numele notarului cu care lucrasem.

Mihai a răspuns fără să clipească.

— Alo?

A ascultat câteva secunde, apoi s-a uitat la mine.

— Nu. Nu poate fi deja…

Mi-am simțit inima lovind în piept.

— Ce nu poate fi deja? am întrebat.

Notarul a rostit ceva atât de încet, încât nimeni în afară de Mihai nu a auzit. Dar reacția lui ne-a spus tuturor că documentul din mâna lui nu era singura surpriză.

A lăsat telefonul jos și a șoptit:

— Au depus cererea. Mâine dimineață vin să verifice semnătura…

Atunci am înțeles că cineva încercase să folosească acea casă fără știrea mea…

PARTEA 3

— Cine a depus cererea? am întrebat.

Mihai nu mi-a răspuns. Telefonul lui a rămas pe masă, cu ecranul luminat între farfuria cu carne și borcanul de dulceață. Larisa își strângea cardiganul la piept, iar Irina privea când la fratele ei, când la documentul desfăcut.

— Mihai, a spus ea. Cine a depus-o?

El a înghițit greu.

— Mama a vrut să înscrie casa ca reședință de vară pentru familie.

— Nu asta a spus notarul, am răspuns.

Mihai s-a întors spre mine.

— Atunci spune tu.

Am desfăcut foaia pe care el o mototolise. Era un extras oficial de carte funciară, însoțit de o copie a unei cereri depuse la biroul local. În cerere se solicita înregistrarea unui drept de folosință pe termen lung în favoarea lui Mihai și a părinților lui. La dosar fusese atașată o declarație cu o semnătură care semăna cu a mea.

— Asta nu este semnătura mea, am spus.

— Poate ai semnat și ai uitat, a murmurat Larisa.

Irina a izbucnit:

— Mamă, nu mai spune asta!

— Eu doar încerc să explic.

— Ai încercat să iei casa Nataliei? a întrebat Irina.

În cameră s-a făcut liniște. Mihai a privit podeaua, unde o firimitură de pâine se lipise de lacul lucios.

— Nu să o ia, a spus el. Doar să avem siguranță.

— Siguranță pentru cine?

— Pentru părinții mei. Casa stă goală, iar tu vii de câteva ori pe an.

— Casa stă goală pentru că voi ați transformat-o într-un depozit și ați pretins că este a voastră.

Am scos telefonul și am apăsat pe o înregistrare. În august, un vecin îmi trimisese un mesaj vocal după ce o auzise pe Larisa discutând la poartă. Vocea ei s-a auzit limpede în sufragerie.

— Casa este practic a băiatului meu. Natalia doar a cumpărat-o înainte de nuntă, dar acum totul este al familiei.

Larisa a devenit albă.

— Ai înregistrat-o?

— Nu eu. Vecinul a înregistrat conversația ca să-mi arate ce se spune despre mine.

Mihai s-a apropiat de telefon.

— Oprește asta.

— Ascultă până la capăt.

În înregistrare se auzea apoi vocea lui, dintr-o zi în care crezuse că nu sunt acasă.

— Dacă depunem cererea înainte să verifice Natalia actele, o să creadă că e doar o formalitate. După aceea nu mai poate face scandal fără să pară nerecunoscătoare.

Mihai a făcut un pas înapoi. Fața lui a devenit cenușie.

— Nu-mi amintesc să fi spus asta.

— Dar tu ai spus-o, am răspuns. Exact cuvintele tale.

Irina plângea în tăcere.

— Frate, cum ai putut?

— Am vrut doar să evit certurile.

— Ai falsificat o declarație ca să eviți o ceartă?

Nu a mai avut ce să răspundă.

Am explicat că notarul comparase documentele și trimisese deja o sesizare către autorități. Cererea urma să fie blocată, iar declarația falsă avea să fie verificată oficial. În plus, în dosar se afla notificarea prin care retrăgeam imediat dreptul lor de a folosi casa și solicitam restituirea cheltuielilor dovedite.

Larisa s-a așezat. Mărul brodat pe șorțul meu, rămas pe spătarul scaunului, se legăna ușor în curentul de la fereastră.

— Pentru o casă amarâtă faci toate astea? a întrebat ea.

— Nu pentru casă. Pentru faptul că ați încercat să-mi luați dreptul de a spune ce este al meu.

Mihai și-a trecut mâna peste față.

— Natalia, putem rezolva între noi.

— Ai avut șase luni să rezolvi între noi.

Atunci telefonul meu a sunat. Era notarul.

— Natalia, trebuie să veniți mâine la birou, a spus el. Am găsit o a doua problemă. Cineva a folosit datele dumneavoastră și a semnat și pentru un împrumut legat de imobil.

Am privit spre Mihai.

El nu știa încă faptul că documentul ascuns în dosar nu dovedea doar că încercaseră să ia casa. Dovedea și cine primise banii…