PARTEA 4 — Soacra mi-a umilit masa de Anul Nou, iar când am pus un plic în fața ei, zâmbetul i s-a stins

PARTEA 4

— Eu nu am deschis niciun cont, am spus.

Avocatul mă privi câteva secunde, apoi își închise mapa.

— Atunci mâine nu mai mergem doar la notar. Mergem direct la poliție.

Mihai se repezi spre el.

— Nu este nevoie de poliție. Putem lămuri totul.

— Ați folosit identitatea soției, a răspuns avocatul. Nu mai este o simplă neînțelegere familială.

— Nu am folosit-o pentru mine.

— Atunci pentru cine?

Mihai tăcu.

Telefonul lui începu să sune pentru a treia oară. De data aceasta, el răspunse. Se îndepărtă până lângă fereastră, dar vocea bărbatului de la celălalt capăt era atât de puternică încât o auzeam și eu.

— Ai promis că plătești în seara asta.

— Varga, ascultă-mă…

— Nu mă interesează explicațiile. Casa intră mâine în posesia mea.

— Soția mea a aflat.

— Atunci ai o singură problemă în plus.

Mihai închise și aruncă telefonul pe canapea.

În mod ciudat, nu mai simțeam furie. Furia mă ținuse în picioare luni întregi, dar acum dispăruse, lăsând în urmă o oboseală grea și limpede.

La ora șapte dimineața, am plecat de acasă cu avocatul. Nu l-am lăsat pe Mihai să vină cu noi.

— Natalia, te rog, a spus el în hol. Măcar ascultă-mă.

— Te-am ascultat trei ani.

— Pot să repar.

— Ai spus asta și despre ușa casei.

Am luat de pe cuier șorțul crem cu buzunarul pătat de rodie. Îl spălasem în grabă, dar pata rămăsese ca o umbră mică, rotundă.

— De ce iei șorțul? a întrebat el.

— Pentru că este al meu.

Atât.

La poliție, am depus plângerea înainte de ora nouă. Am dus actele de proprietate, extrasele bancare, mesajele lui Mihai și copia înregistrării.

Când ofițerul a pornit filmarea, Mihai stătea pe scaunul de lângă mine. Nu ne mai atingeam.

Pe ecran, apărea veranda casei mele.

Vocea lui se auzi din nou:

— Dacă Natalia află acum, nu mai pot vinde nimic.

În încăpere, Mihai își plecă privirea.

Apoi veni râsul lui.

Nu un râs nervos. Un râs relaxat, sigur, al omului care crede că celălalt nu va pleca niciodată.

Ofițerul opri înregistrarea.

— Recunoașteți vocea?

Mihai rămase tăcut.

— Domnule Dobre?

— Da.

— Ați făcut afirmațiile acestea?

— Da.

A fost prima dată când l-am auzit spunând adevărul fără să-l împingă cineva spre el.

În următoarele zile, telefonul lui nu s-a oprit. A sunat-o pe mama lui, pe sora lui, pe contabil, pe avocatul firmei Varga și pe mine.

Eu am răspuns o singură dată.

— Natalia, am găsit o soluție, a spus el. Vindem mașina, luăm un împrumut, plătim o parte și cerem timp.

— Nu mai negociez cu viața mea.

— Sunt soțul tău.

— Ai folosit asta ca pe o cheie. Acum ușa este închisă.

— Vrei să mă lași să ajung la închisoare?

Am respirat adânc.

— Nu eu te-am dus acolo.

Avocatul a obținut suspendarea preluării casei după ce banca a confirmat că semnătura mea fusese falsificată. Contul fusese deschis online cu o copie a cărții mele de identitate, pe care Mihai o păstrase într-un dosar vechi.

Acolo merseseră banii.

Nu la spital.

Nu la o afacere.

La mese de joc și la datorii ascunse.

Faptul că își convinsese mama să mintă nu mai era o presupunere. În înregistrarea completă, Larisa îl întreba dacă eu semnasem vreodată ceva.

— Nu, răspundea el. Dar ea nu verifică. Are încredere în mine.

Când Larisa a fost chemată să dea declarație, nu a mai purtat brățara pe care i-o dădusem. A venit cu o geantă mare, strângând mânerul până i s-au albit degetele.

— Eu nu știam că actele sunt false, a spus ea.

— Ați auzit conversația, i-a răspuns ofițerul.

— Am crezut că băiatul meu se descurcă.

— Și casa cui era?

Larisa a tăcut.

— A Nataliei, a spus în cele din urmă.

A fost tot ce trebuia să aud.

După o lună, am părăsit apartamentul în care locuisem cu Mihai. Nu am luat mobila scumpă și nici televizorul mare pe care îl cumpărase el. Am luat cărțile, cănile pictate de Irina și șorțul crem.

În dormitorul nostru am lăsat fotografia de la nuntă.

Nu pentru el.

Pentru femeia din fotografie care zâmbea fără să știe cât de mult avea să tacă pentru a păstra acea căsnicie.

Camera a rămas aproape goală. Pe perete se vedea dreptunghiul mai deschis la culoare unde fusese fotografia noastră.

Mihai a intrat în acea după-amiază și s-a oprit în prag.

— Ai lăsat-o pe ea, a spus.

— Da.

— De ce?

— Pentru că nu mai sunt femeia aceea.

A privit fotografia, apoi pe mine.

— Încă te iubesc.

— Poate.

— Nu poți să pleci pur și simplu.

— Ba pot.

Procesul a durat aproape cinci luni. Firma Varga și-a retras pretenția asupra casei după ce actele au fost anulate. Banca a închis contul fals. Mihai a fost obligat să restituie banii și să răspundă pentru fals și fraudă.

Nu am mers la fiecare termen.

Uneori, avocatul îmi trimitea un mesaj scurt: „Amânat pentru luna viitoare.” Alteori: „Judecătorul a admis înregistrarea.”

Nu am simțit bucurie când am aflat că pedeapsa lui devenise definitivă.

Am simțit liniște.

Larisa nu mi-a mai vorbit aproape trei luni. Apoi mi-a trimis o scrisoare.

„Am fost aspră cu tine”, scria. „Dar am făcut totul pentru fiul meu.”

Am citit-o de două ori și am pus-o într-un sertar.

Nu i-am răspuns.

În primăvară, m-am mutat definitiv în casa de la țară. Am reparat gardul, am vopsit veranda și am plantat doi meri tineri lângă cei bătrâni.

Mi-am găsit de lucru la o mică editură din orașul apropiat. Plecam dimineața cu autobuzul de la șapte și mă întorceam seara cu pâine caldă și mere în sacoșă.

În fiecare duminică, Irina venea la mine.

— Fratele meu întreabă de tine, mi-a spus într-o zi, în timp ce ungea rama unei ferestre.

— Ce întreabă?

— Dacă ai putea să-l vizitezi.

— Nu pot.

Irina a dat din cap.

— Și dacă te roagă?

— Tot nu.

Nu era cruzime. Era granița pe care nu o avusesem niciodată.

Într-o dimineață de noiembrie, primul îngheț a prins iarba albă. Am ieșit pe verandă cu o cană de ceai și am găsit un plic sub ușă.

Era de la Mihai.

„Am ieșit pentru câteva zile. Vreau să vorbim. Casa aceea a fost și casa mea. Poate putem începe din nou.”

Am stat mult timp cu hârtia în mână.

Apoi am rupt-o în patru și am aruncat-o în sobă.

Flăcările au prins întâi colțul, apoi numele lui.

În aceeași seară, Irina m-a sunat.

— Natalia, ești bine?

— Da.

— Sigur?

M-am uitat pe fereastră. În curte, pe gardul reparat, se așezase primul strat de zăpadă.

— Pentru prima dată, da.

Am închis telefonul și am intrat în bucătărie. Am scos șorțul crem din sertar. Pata de rodie încă se vedea pe buzunar, dar nu mă mai deranja.

Am pus lemne pe foc, am tăiat merele și am început să fac o prăjitură fără să consult nicio rețetă.

Casa era din nou tăcută.

Dar tăcerea aceea nu mai semăna cu singurătatea.

Era liniște.

Am legat șorțul la spate, am deschis ușa cu broasca nouă și am ieșit în curte. Merii bătrâni scârțâiau sub zăpadă, iar pe buzunarul crem, firul de spice aurii prindea lumina dimineții.

De data aceasta, casa nu mai aparținea nimănui în afară de mine.

Și nici eu nu mai eram a nimănui.