PARTEA 4 — Am tras un scaun pentru fetița cu proteză, iar bărbatul de la ușă a încetat brusc să mai zâmbească

PARTEA 4

— Elena este mama lui Lena? am întrebat, deși știam deja răspunsul.

La telefon s-a auzit respirația grea a lui Victor.

— Da. Dar femeia care a stat în camera cu pereți galbeni era sora mea, Mara. Ea a ajutat-o pe Elena să fugă. Mihai a mințit despre tot.

În cafenea, Sorina a închis ușa după Mihai și s-a întors spre mine.

— Ce spune?

I-am întins telefonul.

Victor a continuat:

— Elena nu a dispărut singură. A fost dusă de la adăpost cu o mașină închiriată pe numele unui avocat. Nu știu unde este acum.

Lena a auzit și s-a ridicat brusc.

— Au luat-o pe mama?

Mi-am pus mâna pe umărul ei.

— O vom găsi.

— Promiți?

Am privit-o în ochi.

— Nu îți promit ceva ce nu pot controla. Îți promit că nu mă opresc.

Sorina a cerut imediat sprijin. Paramedicul a învelit-o pe Lena într-o pătură portocalie, iar eu am rămas lângă ea până când ambulanța a pornit spre spital.

Mihai fusese dus într-o cameră din secția de poliție aflată la câteva străzi distanță. Sorina m-a sunat după douăzeci de minute.

— A început să sune pe toată lumea. Avocatul lui spune că Lena este instabilă și că tu ai influențat-o.

— Și actele?

— Sunt false sau obținute prin declarații false. Dar avem nevoie de mai mult.

— Aveți fotografia, plicul și urmele de pe braț.

— Avem nevoie de vocea lui.

M-am gândit la cheia pe care Mihai o ținuse în mână, la felul în care își schimbase fața când văzuse plicul.

— O să o obțineți.

La spital, Lena stătea pe marginea patului, cu piciorul protezei desfăcut pentru examinare. Pe noptieră, medalionul de alamă al lui Rex strălucea lângă paharul cu apă. Îl scosesem de pe zgardă pentru că se agățase de mâneca ei.

— Andrei, a spus doctorița, vânătăile sunt de la strângeri repetate. Iar proteza a fost deteriorată intenționat. Un șurub a fost slăbit.

Am închis ochii o clipă.

Nu fusese doar lovită. Fusese făcută să cadă.

În aceeași seară, Sorina m-a dus la secție. Mihai stătea într-o încăpere cu pereți albi, cu mâinile pe masă. Avocatul lui, un bărbat cu o servietă lucioasă, vorbea fără să clipească.

— Clientul meu este îngrijorat pentru nepoata lui.

— Atunci de ce a încercat să o ia cu forța? am întrebat.

— Nu există dovadă că a încercat.

Sorina a pus pe masă înregistrarea făcută de femeia de la masa din spate. Telefonul surprinsese totul.

Vocea lui Mihai s-a auzit clar:

„Dacă vorbești, rămâi fără celălalt picior.”

Mihai a privit telefonul ca pe un obiect străin.

— Nu am spus asta.

Sorina a apăsat din nou redarea.

„Dacă vorbești, rămâi fără celălalt picior.”

De data aceasta, Mihai și-a recunoscut propria voce. Gura i s-a deschis, dar nu a mai găsit nicio explicație.

Avocatul și-a închis servieta.

— Nu mai pot continua fără să discut cu dumneavoastră separat.

— Ce înseamnă asta? a întrebat Mihai.

— Înseamnă că tocmai ai distrus singur apărarea pe care încercam să ți-o construiesc.

La clinica de recuperare, Victor plângea când am intrat în salon. Era mai slab decât mi-l aminteam, cu o cicatrice lungă pe tâmplă și mâna dreaptă imobilizată.

— Am fost atacat de Mihai, mi-a spus. A vrut să-mi ia dosarul. M-a lăsat într-un depozit și a răspândit vestea că murisem. Elena a găsit înregistrări și a încercat să fugă cu Lena.

— De ce nu ai anunțat poliția?

— Am fost ținut într-un spital clandestin. Când am scăpat, eram prea slăbit. Elena a ascuns dovezile în plic și i le-a dat Lenei, fiindcă știa că Mihai avea să caute casa.

Atunci telefonul Sorinei a sunat.

A ascultat câteva secunde și a devenit albă la față.

— Au găsit-o pe Elena.

— Unde? am întrebat.

Sorina m-a privit.

— În casa cu pereții galbeni. Dar Mihai nu a fost singur. Persoana care a deschis ușa pentru poliție era avocatul lui.

Am simțit că aerul din salon se răcește.

— Și Elena?

— Este vie. A lăsat un al doilea mesaj. Spune că mai există o copie a tuturor dovezilor, într-un loc pe care Mihai nu l-a verificat niciodată.

Victor s-a ridicat cu greu din pat.

— Unde?

Sorina a deschis fotografia trimisă de poliție. Într-un colț se vedea un fluier mic de alamă, prins de zgarda unui câine desenat pe o foaie.

Lena desenase acel fluier în timp ce aștepta la spital.

Copia era ascunsă în medalionul lui Rex.

Când l-am desfăcut, am găsit un cip de memorie minuscul. Pe el erau filmări, transferuri de bani și înregistrarea în care Mihai recunoștea că falsificase moartea lui Victor.

A doua zi, poliția a emis mandatul.

Dar Mihai dispăruse din secție cu doar câteva minute înainte ca mandatul să fie pus în aplicare…

Telefonul lui a sunat chiar atunci.

— Andrei, a spus Mihai, râzând forțat. Crezi că un copil și un câine pot schimba lumea?

— Nu, i-am răspuns. Dar adevărul poate.

— Nu știi unde sunt.

Am auzit în fundal un clopot metalic și un motor pornind. Victor a închis ochii.

— Depozitul vechi de lângă gară, a spus el. Acolo m-a ținut.

Sorina a plecat cu echipa. Eu am rămas lângă Lena până când a venit Elena.

Mama ei era palidă, cu buza spartă și o eșarfă verde în jurul gâtului. Când a văzut-o pe Lena, s-a prăbușit în genunchi.

— Iubita mea…

Lena a alergat spre ea, atât cât îi permitea proteza.

— Mi-ai spus să caut omul cu câinele.

Elena m-a privit printre lacrimi.

— Nu știam pe cine altcineva să aleg. Victor mi-a vorbit despre tine. Mi-a spus că, dacă el nu mai poate ajunge la noi, tu vei observa lucrurile pe care ceilalți le ignoră.

În acea noapte, Mihai a fost găsit în depozit. Nu s-a luptat. Nu mai avea unde să fugă.

A urmat ancheta, apoi procesul. Înregistrarea din cafenea, cipul ascuns în medalion, documentele medicale și mărturia lui Victor au fost suficiente. Mihai a primit o pedeapsă lungă pentru răpire, falsificare de acte, agresiune și încercarea de a ascunde moartea unui om care era încă viu.

Avocatul lui a renunțat la caz înainte de a doua audiere.

Mihai a cerut să vorbească cu mine.

Am acceptat.

În camera de vizite, stătea cu mâinile împreunate. Părea mai mic decât în cafenea.

— Nu am vrut să ajungă așa, a spus.

— Cum ai vrut să ajungă?

A privit masa.

— Elena urma să plece cu Victor. Aș fi pierdut tot.

— Ai pierdut oameni, Mihai. Nu bunuri.

— Poți să-i spui Lenei că îmi pare rău?

Am tăcut.

— Nu pot să-i cer să te ierte ca să te simți tu mai ușor.

Pentru prima dată, nu a mai avut nimic de spus.

După câteva săptămâni, Elena și Victor s-au mutat într-un apartament mic de lângă parc. Victor mergea cu un baston, Elena lucra la recepția unei clinici, iar Lena începea să meargă din nou la școală.

Într-o după-amiază de martie, am vizitat-o. Pe frigider era lipit un desen cu magneți colorați. Lena îi desenase pe toți: pe mama ei, pe tatăl ei, pe ea și pe Rex.

Eu eram în colțul foii, cu un fluier uriaș la gât.

— M-ai făcut prea înalt, i-am spus.

— Așa te văd eu.

— Și Rex?

— Pe el l-am făcut cel mai mare.

— De ce?

Lena și-a ridicat umerii.

— Pentru că a stat între mine și frică.

În lunile care au urmat, am început să lucrez la un centru pentru copii răniți și familii care aveau nevoie de protecție. Rex se obișnuise cu mirosul de creioane colorate, cu pașii mici și cu vocile care întrebau dacă aveau voie să-l mângâie.

Lena venea în fiecare sâmbătă.

În prima zi de iarnă, mi-a adus o cutie de lemn pictată stângaci. Înăuntru se afla medalionul de alamă al lui Rex, curățat și lustruit.

— Nu mai trebuie să-l poarte el? am întrebat.

— Acum îl porți tu.

— Eu?

— Da. Ca să nu uiți că ai răspuns când te-am chemat.

Am prins medalionul de cheia de la birou. Metalul rece mi-a atins palma.

În seara aceea, am primit un mesaj de la Mihai. Era scurt.

„Spune-mi măcar că nu mă urăști. Aș vrea să văd desenul Lenei.”

Am privit mult timp ecranul.

Apoi i-am răspuns:

„Nu te urăsc. Dar nu te mai las să intri în viața noastră.”

Am șters numărul.

Nu am simțit bucurie. Doar liniște.

Câteva luni mai târziu, Lena a făcut primii pași fără să se uite la podea. Era într-o sală de sport, printre bare metalice și mingi colorate. A mers până la mine, s-a oprit și a zâmbit.

— Ai văzut?

— Am văzut.

— Nu am căzut.

Rex a lătrat încet. Medalionul lui vechi atârna acum de cheia mea, iar sunetul mic de alamă s-a auzit în sala goală.

Lena mi-a prins mâna.

— Andrei, mai pot să stau la masa ta?

M-am uitat la ea. Apoi am tras un scaun.

— Masa este a ta de acum.

Afară începuse să ningă.

Medalionul a clinchetit încă o dată în palma mea.

De data aceasta, sunetul nu mai chema pe nimeni înapoi.

Anunța că eram cu toții acasă.