Mi s-a târât copilul în biroul celui mai temut om din oraș, iar când l-a privit, chipul lui a pălit

În clipa în care fiul meu a intrat târâș în biroul lui Silana Moretti, trei bărbați înarmați au înghețat lângă un om care sângera pe covor.

Era marți, aproape de prânz, iar ploaia rece lovea ferestrele înalte ale conacului Moretti. În aripa de vest, aerul mirosea a lemn ceruit, cafea amară și fier. Îmi simțeam palmele lipicioase, deși tocmai îmi ștersesem mâinile cu un prosop alb apretat.

— Bella, unde este copilul? m-a întrebat Beatrice, șefa menajerelor, la capătul coridorului.

Am strâns tava de argint la piept.

— În camera mea. Doarme.

Minciuna mi-a ieșit atât de repede, încât aproape am crezut-o și eu.

Leo nu dormea în camera mea. Avea opt luni și se afla ascuns într-un coș de răchită, în dulapul pentru lenjerie, la câțiva pași de biroul lui Moretti. Inspecția de securitate din aripa servitorilor urma să înceapă din clipă în clipă, iar eu nu avusesem unde să-l duc. Îl învelisem într-o păturică galbenă cu margine croșetată și îi pusesem în mână iepurașul lui de lemn, cel cu urechea stângă rosă.

— Ai grijă să nu te apropii de ușa de stejar, a șoptit Beatrice. Astăzi se discută cu familia Castellano.

— Știu.

— Nu, Bella. Nu știi. Dacă auzi împușcături, nu țipa. Dacă vezi sânge, cureți. Dacă te întreabă cineva ceva, răspunzi doar atât cât trebuie.

Apoi a plecat, iar tocurile ei au bătut pe marmură ca un ceas care număra invers.

Eu venisem în conacul acela pentru că iubitul meu, David Miller, furase cincizeci de mii de dolari din banii lui Moretti și dispăruse. David îmi lăsase un copil, datorii și un mesaj de două rânduri: „Nu mă căuta. Ai grijă de Leo.”

Fusesem studentă la asistență medicală. Acum frecam podele pentru omul căruia îi datoram, fără să știe, fiecare bătaie de inimă a fiului meu.

La ora douăsprezece și zece minute, în biroul de la capătul coridorului, o voce joasă a tăiat zgomotul ploii.

— Ai vândut traseele din port, Lorenzo.

— M-au amenințat cu fratele meu, domnule Moretti.

— Toți trădătorii au o explicație.

Am auzit un scaun mișcându-se. Apoi un geamăt.

Mi-am lăsat tava pe masa de servire și am deschis dulapul. Coșul era gol.

Iepurașul de lemn zăcea pe podea.

Pentru o secundă, inima mi s-a oprit. Apoi am văzut urma mică de umezeală de pe covor, ca o dâră lăsată de genunchii lui, și ușa biroului întredeschisă.

— Leo…

Am pornit în fugă.

Înăuntru, Dominic, mâna dreaptă a lui Moretti, ținea pistolul coborât spre Lorenzo. Silana stătea lângă biroul masiv, cu un pahar de bourbon în mână. Pe covor, sângele se amestecase cu modelul roșu al persanului.

Și atunci Leo a râs.

Sunetul mic, limpede, a străpuns încăperea.

Băiețelul meu stătea în mijlocul covorului, cu salopeta albă pătată de praf, întinzând mâna spre cartușele aurii de pe birou.

Dominic a încremenit.

Lorenzo și-a uitat durerea.

Silana a scăpat paharul. Bourbonul s-a vărsat peste registrele deschise, iar el s-a uitat la Leo ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Nu vă apropiați! am strigat, intrând între copil și arme.

Silana nu m-a auzit. Își ținea privirea lipită de chipul lui Leo.

— Matteo… a șoptit el.

Numele a căzut peste noi ca un trăsnet.

Apoi Moretti a întins mâna spre o mapă încuiată din sertarul biroului, iar degetele lui au început să tremure…

PARTEA 2

Degetele lui Silana Moretti s-au oprit deasupra sertarului, fără să atingă mânerul. În biroul întunecat, nimeni nu mai respira normal. Ploaia lovea geamul, iar pe podea iepurașul de lemn al lui Leo se rostogolise până lângă pantoful lui Dominic.

— Nu-i spune numele acela, am zis eu. Este Leo.

Silana s-a uitat la mine pentru prima dată. Ochii lui nu mai erau reci. Erau tulburi, speriați, aproape omenești.

— Cine este tatăl lui?

— Nu contează.

— Pentru mine contează totul.

Dominic a făcut un pas înainte.

— Șefule, copilul trebuie scos de aici.

— Nu te apropia de el, a spus Silana.

Tonul nu era ridicat, dar Dominic s-a oprit imediat.

L-am ridicat pe Leo în brațe. Avea obrajii calzi și mirosea a lapte și săpun de ovăz. Își sprijinise obrazul de umărul meu, fără să înțeleagă că într-o singură secundă devenise centrul unei lumi periculoase.

— Bella, a rostit Silana, cum ai ajuns să lucrezi aici?

— Printr-o recomandare.

— Nu te-am întrebat asta.

Am strâns copilul mai tare.

— Am nevoie de slujbă.

El a privit spre sertar, apoi spre Leo. În cele din urmă, a scos o cheie subțire din buzunar și a deschis încuietoarea. Dinăuntru a luat o fotografie înrămată, cu marginile arse.

Mi-a întins-o.

În imagine era o femeie blondă, zâmbind lângă un băiețel de câteva luni. Copilul avea aceiași ochi adânci ca Leo și aceeași sprânceană ușor arcuită.

— Soția mea, Isabella, și fiul meu, Matteo, a spus el. Au murit acum trei ani într-o mașină capcană.

— Îmi pare rău.

— Matteo avea șapte luni.

Vocea i s-a rupt la ultimul cuvânt.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Nu pentru că îl credeam. Ci pentru că, privind fotografia, vedeam ceva ce încercasem să ignor de la nașterea lui Leo: forma bărbiei, linia nasului, felul în care își încrunta fruntea când auzea o voce necunoscută.

La ora unu, m-au dus într-o cameră mică de lângă bucătărie. Beatrice a închis ușa, iar mâinile ei miroseau a levănțică și înălbitor.

— Trebuie să pleci, Bella.

— Nu pot. Nu am unde să mă duc.

— Dacă șeful crede că băiatul e al lui Matteo, conacul nu mai este un loc de muncă. Devine o fortăreață.

— David nu era fiul lui.

Beatrice a tresărit.

— Ce ai spus?

— David Miller. Tatăl lui Leo. A furat banii și a fugit.

Femeia a devenit albă la față.

— David Miller avea o cicatrice sub ureche?

Am încuviințat.

— Și purta mereu un ceas cu cadranul crăpat?

— Da.

Beatrice s-a așezat încet.

— Atunci nu îl chema David Miller.

Înainte să pot întreba ce înseamnă, ușa s-a deschis brusc. Dominic stătea în prag cu telefonul în mână.

— Am găsit o fotografie veche în arhivele familiei, a spus el. Și am găsit și numele femeii care a lucrat la clinica unde s-a născut copilul.

Silana a apărut în spatele lui.

— În seara asta facem testul, a spus.

— Nu-mi luați copilul.

— Nu ți-l ia nimeni.

— Așa spun toți oamenii care urmează să ia ceva.

Pentru prima dată, Moretti a coborât privirea.

— Bella, dacă băiatul este cine cred eu, pericolul nu mai vine doar din casa mea. Vine din trecutul tatălui său.

La ora nouă, în subsolul conacului, un medic a desfăcut trusa de recoltare. Leo a început să plângă când a văzut acul. Eu l-am legănat, iar Silana a rămas lângă fereastra îngustă, cu fotografia arsă în mână.

— Rezultatul vine mâine dimineață, a spus medicul.

Atunci telefonul lui Dominic a vibrat.

A ascultat câteva secunde, apoi și-a ridicat privirea spre mine.

— Doamnă Jenkins, am găsit unde s-a ascuns David Miller după furt.

Silana a întors capul.

— Unde?

Dominic a înghițit în sec.

— Nu s-a ascuns. A lăsat un mesaj pentru dumneavoastră. Și știa că băiatul va ajunge aici…

PARTEA 3

— Redă-l, a spus Silana.

Era aproape miezul nopții, iar subsolul conacului mirosea a piatră umedă și dezinfectant. Dominic a așezat telefonul pe masa metalică. Leo dormea pe pieptul meu, cu degetele strânse în jurul urechii rosă a iepurașului de lemn.

Vocea lui David a umplut încăperea.

— Bella, dacă auzi asta, înseamnă că ai făcut exact ce trebuia. Du-l pe băiat la Moretti. El va înțelege.

Mi s-a făcut frig.

— David, unde ești? am întrebat înregistrarea, deși știam că nu mă poate auzi.

Vocea a continuat:

— Numele meu adevărat este Matteo Moretti. Nu am murit în explozia aceea. Tatăl meu a fost convins că am fost ucis, iar oamenii care au organizat atentatul au avut grijă să-mi distrugă identitatea. M-am ascuns ca să aflu cine a comandat bomba. Banii pe care i-am luat nu au fost pentru mine. Erau plata unui informator.

Silana s-a clătinat.

— Nu, a șoptit el. Nu era posibil.

Înregistrarea a mers mai departe.

— Am știut că Isabella nu mai putea fi salvată. Am știut că tata mă caută și că fiecare om apropiat mie este în pericol. Când s-a născut Leo, am înțeles că nu-l pot ține lângă mine. Bella, te-am mințit ca să-l protejez. Îmi pare rău.

Am început să plâng fără zgomot. Nu mai plânsesem pentru David de luni întregi. Plângeam acum pentru toate diminețile în care îl urâsem și pentru fiecare noapte în care mă întrebasem dacă mă abandonase din lașitate sau din cruzime.

Silana s-a apropiat de telefon.

— Unde ești, fiule?

Înregistrarea a trosnit.

— Dacă mă găsesc, nu veni după mine. Dacă nu mă găsești, ai grijă de Bella și de Leo. Și nu avea încredere în Lorenzo. El nu a vândut porturile doar Castellanilor. A vândut și traseul mașinii în care se afla Isabella.

Lorenzo, încă păzit în camera de sus, fusese adus în pragul ușii. Când și-a auzit numele, a început să tremure.

— Minte! a strigat el. Băiatul nu este Matteo!

Medicul a intrat chiar atunci cu rezultatul analizei. Avea un dosar subțire și expresia unui om care își repeta mental cuvintele.

— Domnule Moretti, analiza genetică arată o potrivire de 99,98 la sută între copil și dumneavoastră ca bunic patern.

Silana a închis ochii.

— Leo este nepotul meu.

Mi-am lipit buzele de fruntea copilului. În acea clipă am simțit bucurie, furie și o teamă atât de mare, încât mi-a amorțit pieptul.

— De ce nu mi-a spus? am întrebat.

— Pentru că știa că adevărul te-ar transforma într-o țintă, a răspuns medicul.

Lorenzo a râs scurt, disperat.

— Nu aveți dovada că Matteo trăiește.

Dominic și-a ridicat telefonul.

— Avem o cameră de la depozitul din port. A fost filmat acum două zile.

Pe ecran, o siluetă slabă intra într-o clădire părăsită. Bărbatul s-a întors spre cameră.

Era David.

Era viu.

Silana a întins mâna spre ecran, dar telefonul a sunat înainte să-l atingă. Un număr necunoscut. Dominic a răspuns, iar fața lui s-a schimbat.

— Spune.

A ascultat, apoi s-a uitat la mine.

— Au luat-o pe Beatrice. Și cer copilul în schimbul ei…

Silana a smuls arma de la centura lui Dominic.

— Atunci plecăm acum.

În clipa aceea, luminile conacului s-au stins toate, iar deasupra noastră s-a auzit prima bubuitură…