Soacra mea a cerut să vând apartamentul, iar când am refuzat, soțul meu a zâmbit prea liniștit

— Mamă, ea refuză din nou să vândă apartamentul! Hai să spunem că nu e al ei, ci al nostru. Doar e soție, trebuie să împartă, nu-i așa?

M-am trezit cu aceste cuvinte trecând prin ușa întredeschisă a bucătăriei, înainte ca cineva să știe că eram în picioare pe hol. Mi s-a strâns stomacul. În mâna mea, cheia cu brelocul roșu în formă de casă s-a izbit de tocul ușii și a scos un clinchet subțire.

În bucătărie s-a făcut liniște.

— Ana? a întrebat Dmitri.

Am intrat încet. Valentina Petrovna stătea lângă aragaz, cu spatula ridicată în aer. Mama lui purta halatul meu crem, cel pe care îl țineam pentru diminețile reci. Dmitri era la masă, cu telefonul în mână și cu aceeași expresie calmă pe care o avea când încerca să ascundă ceva.

— M-ai auzit? am întrebat.

— Ai înțeles greșit, a răspuns el.

— Am înțeles exact.

Valentina și-a pus spatula jos, cu un gest apăsat.

— Nu mai face teatru de dimineață. Vorbeam despre familie.

— Familia nu decide ce se întâmplă cu locuința mea fără mine.

Cuvântul „mea” a rămas între noi ca un pahar spart.

Apartamentul fusese cumpărat cu patru ani înainte, când încă aveam impresia că Dmitri și cu mine eram o echipă. Plătisem avansul din economiile mele, iar el contribuise cu bani împrumutați de la mama lui. După nuntă, la sugestia unui notar, actele fuseseră trecute pe numele meu. Dmitri râsese atunci și îmi spusese că nu conta.

— Suntem căsătoriți, Ana. Ce-i al tău e și al meu.

Îl crezusem.

Acum mă privea de parcă acea promisiune îi dădea dreptul să-mi ia pereții de sub picioare.

— Cafeneaua are datorii, spuse el. Banca ne-a trimis avertismentul final. Dacă nu plătim până la sfârșitul lunii, pierdem tot.

— „Ne”? am repetat. Eu nu am semnat niciun credit.

— Dar ești soția mea.

— Exact. Nu investitorul tău.

Valentina a scos un oftat adânc, ca și cum eu eram copilul obraznic din încăpere.

— Apartamentul stă degeaba. Îl vinzi, achitați datoriile și vă mutați într-o garsonieră. Așa face o femeie când își iubește soțul.

— Eu am plătit rata în fiecare lună.

— Și Dmitri a plătit mâncarea.

Am râs scurt. Nu pentru că era amuzant, ci pentru că altfel aș fi început să plâng.

Dmitri și-a lăsat telefonul pe masă.

— Ai douăzeci și patru de ore să te gândești. Mâine vine un evaluator.

— Fără acordul meu, nu intră nimeni.

— Nu tu hotărăști totul.

Atunci am observat ceva pe frigider: o foaie prinsă cu magnetul în formă de lămâie. Era o copie după un anunț imobiliar, cu adresa apartamentului nostru și un preț scris de mână. Sub el, cineva notase: „Avans urgent”.

Am simțit cum cheia cu brelocul roșu îmi intră în palmă.

— De unde aveți asta?

Valentina a întors privirea. Dmitri s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a scrâșnit pe gresie.

— Nu te privește.

— Este adresa mea.

— Este casa noastră! a izbucnit el.

În clipa aceea, din sufragerie s-a auzit un sunet scurt. Telefonul meu, uitat pe canapea, primise un mesaj. Dmitri a făcut un pas spre el, dar m-am mișcat înaintea lui.

Pe ecran apărea numele unui avocat pe care nu-l cunoșteam.

Mesajul conținea o singură propoziție: „Doamnă Ana, trebuie să discutăm astăzi despre actele semnate de soțul dumneavoastră.”

Am ridicat ochii spre Dmitri.

El nu mai zâmbea.

— Cine este? am întrebat.

Nimeni nu mi-a răspuns. Valentina a strâns marginea halatului, iar Dmitri și-a întins mâna spre telefonul meu, ca și cum voia să-mi smulgă răspunsul înainte să-l citesc. Atunci am făcut un pas înapoi și am văzut, pe etajera de lângă ușă, o mapă neagră pe care nu o mai văzusem niciodată. Încuietoarea ei metalică era deja desfăcută, iar mâna lui Dmitri se îndrepta spre interior…

PARTEA 2

…Degetele lui aproape atinseseră mapa când am prins-o și am tras-o spre piept.

— Nu pune mâna pe lucrurile mele, Ana! a strigat Dmitri.

— Mapa era în casa mea.

— Ai devenit ridicolă.

— Iar tu ai devenit speriat.

Am mers cu mapa în dormitor și am încuiat ușa. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât cheia cu brelocul roșu mi-a scăpat de două ori înainte să intre în broască. Dincolo de ușă, Valentina bătea cu palma.

— Deschide imediat! Nu ai voie să ascunzi documentele familiei!

— Dacă sunt ale familiei, de ce erau ascunse?

— Dmitri, spune-i să deschidă!

Soțul meu nu răspundea. Îi auzeam pașii grei plimbându-se pe hol.

Am așezat mapa pe pat. Înăuntru erau copii după actul de proprietate, extrase bancare și trei foi cu antetul unei firme de consultanță. Pe prima pagină apărea numele cafenelei lui Dmitri. Pe a doua, numele meu.

Nu am apucat să citesc mai mult. Telefonul a sunat.

— Sunt avocatul Pavel Ionescu, a spus vocea de la celălalt capăt. Am primit numărul dumneavoastră de la notarul care a autentificat actele apartamentului.

— Ce acte?

— Ați semnat recent vreo împuternicire pentru soțul dumneavoastră?

Am privit ușa.

— Nu.

— Sunteți sigură?

— Absolut.

Pavel a tăcut câteva secunde.

— Atunci vă rog să nu semnați nimic și să nu predați nimănui originalele. Există o cerere de vânzare a imobilului, depusă folosind o procură care pare să poarte semnătura dumneavoastră.

Mi s-a tăiat respirația.

— Cine a depus-o?

— Un agent imobiliar. Soțul dumneavoastră l-a contactat acum zece zile.

Am închis ochii. Zece zile. În urmă cu zece zile, Dmitri mă rugase să plec un weekend la sora mea, spunând că avea nevoie de liniște pentru a salva cafeneaua.

— Vino la birou, am spus.

— Astăzi, la ora două. Și luați mapa.

La prânz, am ieșit din dormitor. Valentina era în sufragerie și îmi împacheta hainele într-o geantă sport.

— Ce faci?

— Te întorci la sora ta până ne lămurim.

— Nu plec nicăieri.

Dmitri stătea lângă fereastră, cu telefonul la ureche. Când m-a văzut, a închis.

— Ana, nu complica lucrurile.

— Ai încercat să vinzi apartamentul fără acordul meu?

Fața lui s-a golit de culoare, dar numai pentru o clipă.

— Nu s-a vândut nimic.

— Asta nu era întrebarea.

— Era doar o rezervare.

— Cu o procură falsă?

Valentina a făcut un pas spre mine.

— Ai grijă cum vorbești cu fiul meu.

— Dacă nu a făcut nimic, nu are de ce să se teamă.

Dmitri a izbit cu pumnul în pervaz. Ghiveciul cu busuioc s-a clătinat, iar pământul s-a împrăștiat pe podea.

— Nu înțelegi presiunea în care sunt!

— Înțeleg că ai folosit numele meu.

— Pentru noi!

— Pentru datoriile tale.

A urmat o tăcere atât de grea, încât am auzit frigiderul pornind.

La biroul avocatului, la ora două și douăzeci, Pavel a desfăcut mapa și a pus în fața mea o fotografie tipărită. Era o imagine de la notar. Eu nu fusesem acolo, dar în fotografie apărea o femeie cu fața mea, semnând pe o foaie.

— Este imposibil, am șoptit.

— Nu este imposibil, a răspuns Pavel. Este o înscenare.

Apoi a întors fotografia. Pe spate era notată data, iar sub dată un număr de telefon pe care îl recunoșteam. Era al lui Dmitri.

— Am și o înregistrare, a spus avocatul. Dar înainte să o ascultăm, trebuie să știți ceva: femeia din fotografie nu a fost singură. Cineva i-a spus exact ce să poarte și cum să-și ascundă fața.

— Cine?

Pavel a apăsat pe un buton. Din difuzor s-a auzit vocea lui Dmitri, clară, apropiată, aproape veselă.

— Dacă Ana refuză, mama, facem să pară că a acceptat. Oricum, până își dă seama, apartamentul va fi deja promis…

PARTEA 3

…Vocea lui Dmitri s-a oprit, dar în birou a rămas ecoul ei.

Am simțit că scaunul se mișcă sub mine.

— De unde aveți înregistrarea? am întrebat.

— De la administratorul blocului, a spus Pavel. Camera de pe palier a surprins întâlnirea dintre soțul dumneavoastră, femeia din fotografie și notarul.

— Notarul a fost implicat?

— Nu. A observat neregulile și ne-a contactat imediat. Femeia a încercat să semneze folosind actul dumneavoastră de identitate, pe care Dmitri îl luase din sertarul biroului.

Mi-am dus mâna la gât. În urmă cu două săptămâni, îi spusesem că nu-mi găseam cartea de identitate. Dmitri îmi răspunsese că probabil o lăsasem în geanta de serviciu.

Pavel a scos din mapă o altă foaie.

— Mai există ceva. Plățile pentru cafenea nu au fost folosite doar pentru chirie și salarii. Au fost transferuri către un cont personal deschis pe numele mamei lui.

— Cât?

— Suma este suficientă pentru un avans la un apartament nou.

Am rămas fără glas.

În acel moment, ușa biroului s-a deschis și Dmitri a intrat. În urma lui venea Valentina, cu geanta sport în mână. Probabil mă urmăriseră până acolo.

— Nu ai dreptul să-mi asculti conversațiile, a spus Dmitri.

— Tu nu ai avut dreptul să folosești identitatea mea.

— Nu ai înțeles ce s-a întâmplat.

— Atunci explică.

Valentina a trântit geanta pe podea.

— Explicăm acasă, nu în fața unui străin.

— Domnul Ionescu este avocatul meu, am răspuns.

Dmitri a râs fără veselie.

— Avocatul tău? După patru ani de căsnicie, alegi să mă tratezi ca pe un hoț?

Pavel s-a ridicat.

— Nu este nevoie să vă trateze nimeni într-un anumit fel. Documentele vorbesc singure.

— Taci! a izbucnit Valentina. Femeia asta ne distruge familia pentru niște pereți!

Am privit-o.

— Nu pereții m-au trădat.

Dmitri s-a apropiat de masă.

— Ascultă-mă, Ana. Dacă nu semnezi, banca îmi ia cafeneaua. Oamenii rămân fără locuri de muncă. Mama rămâne fără casă. Vrei să fii responsabilă pentru toate acestea?

— Ai avut zece zile să-mi spui adevărul.

— Mi-a fost frică.

— Nu. Ți-a fost teamă că te voi opri.

Pavel a pus înregistrarea de la capăt. De data aceasta, am auzit și vocea Valentinei.

— Fata nu va bănui nimic. Îi spunem că procura e pentru refinanțare, iar apoi vindem. Când va veni poliția, noi vom fi deja plecați.

Valentina a închis ochii.

Dmitri a făcut un pas înapoi.

— Era doar o discuție.

— O discuție despre furt, a spus Pavel.

Am deschis mapa și am găsit ultima filă. Era raportul unui expert grafoscop. Semnătura de pe procură nu era a mea. În josul paginii apărea și numele femeii care mă imitase: Irina, o fostă angajată a cafenelei.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat.

Dmitri a coborât privirea.

— Pentru că nu mai puteam controla nimic.

Apoi telefonul lui a vibrat. S-a uitat la ecran, iar chipul i s-a schimbat.

— Cine este? am întrebat.

El nu a răspuns.

Pavel a luat telefonul și a citit mesajul afișat fără să-l atingă.

„Dosarul a fost transmis procurorului. Mâine dimineață începe ancheta.”

Dmitri și-a ridicat privirea spre mine.

— Ana, trebuie să plecăm chiar acum.

— Noi doi nu mai plecăm nicăieri împreună.

— Nu înțelegi. Nu este vorba doar despre apartament.

— Atunci despre ce?

A deschis gura, dar înainte să vorbească, telefonul meu a sunat. Era un număr necunoscut. Am răspuns.

O femeie a spus, cu voce tremurată:

— Doamnă Ana, sunt Irina. Știu că m-au folosit. Dar înainte să merg la poliție, trebuie să vă spun unde au ascuns originalul procurii și de ce Dmitri se teme atât de mult de el…