Am preluat conducerea companiei tatălui meu, dar prima ședință a făcut-o pe avocata familiei să-și piardă zâmbetul

În dimineața în care trebuia să sărbătoresc numirea mea ca directoare a companiei JJE, am găsit pe biroul tatălui meu o fotografie ruptă în două și o cheie pe care nu o mai văzusem niciodată.

Am rămas nemișcată în pragul biroului de la etajul douăzeci și trei, cu mâna încă pe clanța rece. Afară, orașul se întindea sub o ploaie măruntă, iar luminile clădirilor se topeau în geamuri ca niște dungi de aur. Înăuntru mirosea a lemn lustruit, cafea amară și hârtie veche.

Tatăl meu, Julian, murise cu șase săptămâni înainte. Până atunci, toată lumea spusese că eu voi prelua JJE. În ziua ceremoniei, însă, mâinile mele tremuraseră atât de tare, încât abia reușisem să țin stiloul. Nu-mi dorisem niciodată să conduc o companie. Îmi dorisem să lucrez într-un atelier de restaurare, departe de consilii, contracte și oameni care zâmbeau în timp ce îți ascundeau cuțitul.

Pe fotografie eram eu, la opt ani, stând pe umerii tatălui meu lângă fântâna din curtea casei. Fața lui fusese smulsă cu grijă din imagine. Pe spate, cineva scrisese cu cerneală violetă: „Nu lăsa povestea să fie îngropată.”

Cheia era mică, din alamă, prinsă de un disc oval pe care fusese gravată cifra 17.

— Nu trebuia să fii aici singură, spuse Mara, avocata familiei, din spatele meu.

M-am întors. Purta costumul negru pe care îl îmbrăcase și la înmormântare, iar pe degetul mare avea o tăietură acoperită cu un plasture alb.

— Ai intrat fără să te aud.

— Am încercat să nu te sperii.

— Cine a pus fotografia aici?

Mara privi obiectele de pe birou, dar nu se apropie.

— Poate ai lăsat-o tu ieri.

— Nu am fost niciodată în acest birou după ceremonie.

Pentru o clipă, liniștea dintre noi deveni mai grea decât ploaia de afară. Apoi telefonul meu vibră. Era Victor Hale, directorul financiar al companiei și omul care lucrase lângă tatăl meu aproape douăzeci de ani.

— Josslyn, trebuie să cobori imediat în sala de consiliu, spuse el. Avem o problemă cu transferul acțiunilor.

— Ce fel de problemă?

— Una pe care nu o putem discuta la telefon.

La ora nouă și zece, sala de consiliu era plină. Unsprezece oameni mă priveau de parcă eram o intrusă care intrase din greșeală la propria moștenire. Victor stătea în capul mesei, deși scaunul acela fusese al tatălui meu. Lângă el se afla Adrian, fratele meu vitreg, cu o cană de cafea între palme.

— Înainte să votăm confirmarea numirii tale, trebuie să lămurim niște nereguli, spuse Victor.

— Numirea mea a fost stabilită prin testament.

— Testamentul nu este singurul document relevant.

Adrian râse încet.

— Tatăl nostru a lăsat compania unei persoane care nu știe nici măcar câți angajați avem.

Am simțit cum mi se strânge gâtul, dar nu i-am răspuns. Sub masă, degetele mele apăsau cheia de alamă din buzunar. Marginile ei îmi intrau în piele.

— Dacă aveți obiecții, spuneți-le clar, am rostit.

Victor își deschise mapa.

— Există un raport intern care arată că, în ultimii trei ani, milioane de lei au fost transferate din conturile JJE către o firmă necunoscută. Firma este legată de o persoană din familia ta.

Toate privirile se întoarseră spre mine.

— Nu am autorizat niciun transfer.

— Tocmai asta este problema, răspunse el. Cineva a folosit numele tău.

În acel moment, ușa sălii se deschise. Un bărbat pe care nu-l cunoșteam intră cu o servietă maro, udă la colțuri. Se opri lângă Mara și îi întinse o mapă subțire.

Mara o privi, apoi ridică ochii spre mine.

— Josslyn, înainte să semnezi orice, trebuie să vezi ce este aici.

Mâna ei se întinse spre primul document, iar eu am făcut un pas înainte. Exact atunci, luminile sălii pâlpâiră, iar bărbatul din ușă șopti:

— Dacă deschideți mapa, nimic nu mai poate fi oprit…

PARTEA 2

Dacă deschideți mapa, nimic nu mai poate fi oprit…

Cuvintele lui au rămas suspendate în sala de consiliu. Ploaia lovea ferestrele înalte, iar aparatul de aer condiționat bâzâia ca un motor bolnav. Mara nu mai ținea mapa în mână. O așezase pe masă, între mine și Victor.

— Cine sunteți? am întrebat.

Bărbatul își scoase haina udă. Avea aproape cincizeci de ani, o cicatrice sub bărbie și un miros puternic de asfalt ud.

— Numele meu este Radu Neagu. Am fost responsabil de arhiva financiară a JJE până când tatăl dumneavoastră m-a concediat.

Victor se ridică brusc.

— Nu ai dreptul să fii aici.

— Ba am. Am primit o convocare semnată de avocata companiei.

Mara își drese glasul.

— Eu l-am chemat.

Adrian trânti cana pe masă. Cafeaua se vărsă peste lemnul lucios și se scurse spre mapa maro.

— Tatăl nostru este mort. Nu poate răspunde acuzațiilor voastre.

— Tocmai de aceea trebuie să răspundă documentele, spuse Radu.

Am deschis mapa. Primul lucru pe care l-am văzut a fost o copie a pașaportului meu, cu o semnătură care semăna cu a mea, dar nu era a mea. Sub ea se afla o aprobare pentru transferul a patru milioane și jumătate de lei către o firmă numită Orizont Sud.

— Nu am semnat asta.

Victor se aplecă peste masă.

— Documentul spune altceva.

— Documentul poate fi falsificat.

— Sau poți minți ca să-ți salvezi funcția.

Mi-am simțit obrajii arzând. În buzunar, cheia de alamă se lovi de telefon și scoase un clinchet mic, aproape copilăresc. Sunetul m-a făcut să-mi amintesc fotografia ruptă din biroul tatălui meu.

— Ce deschide cheia? am întrebat-o pe Mara.

Fața ei se schimbă.

— Nu știu.

— Atunci de ce te uiți la ea de parcă ai recunoscut-o?

Mara tăcu. Victor își coborî privirea spre cheie, iar pentru prima dată de când intrasem în sală, păru speriat.

Radu își scoase din servietă un caiet cu coperți verzi, umflate de umezeală.

— Cifra șaptesprezece se referă la încăperea șaptesprezece din arhiva veche. Tatăl dumneavoastră a închis-o acum opt ani. După aceea, accesul a fost trecut pe numele lui Victor Hale.

— De ce?

— Nu știu. Dar cu trei zile înainte să moară, Julian m-a sunat.

Am simțit că îmi amorțesc genunchii.

— Ce ți-a spus?

Radu scoase un telefon vechi, cu ecranul crăpat.

— Mi-a spus că, dacă i se întâmplă ceva, să caut cheia și să vă găsesc pe dumneavoastră. Nu pe Adrian. Nu pe Mara. Pe dumneavoastră.

Adrian se ridică atât de repede, încât scaunul se izbi de perete.

— Asta e absurd. Tata era bolnav și confuz.

— Avea cancer, nu pierderi de memorie, răspunse Radu.

Victor păli.

— Ieșiți amândoi din clădire până chem paza.

— Cheam-o, am spus. Dar înainte, vreau să coborâm la arhivă.

— Nu ai dreptul să accesezi documente clasificate fără aprobarea consiliului.

— Sunt directoarea companiei.

— Încă nu ești confirmată.

Mara își puse palma pe mapă.

— Votul se suspendă până clarificăm proveniența transferurilor.

În mai puțin de zece minute, eram în lift împreună cu Radu și Mara. Pereții metalici reflectau fețele noastre palide. La subsol, becurile tremurau, iar mirosul de mucegai devenea tot mai puternic.

Ușa arhivei avea șaptesprezece plăcuțe mici, dar numai una era zgâriată în jurul încuietorii. Am introdus cheia. S-a rotit cu greu.

Înăuntru se afla un dulap, un magnetofon vechi și un plic îngălbenit, așezat singur pe un scaun. Pe el era scris numele meu.

Mara își duse mâna la gură.

— Julian a spus că nu va păstra niciodată o copie.

— Copie a ce? am întrebat.

Înainte să-mi răspundă, telefonul lui Radu sună. Ascultă câteva secunde, apoi se uită la mine.

— Poliția este deja în clădire. Cineva a raportat că ai furat documente și ai încercat să părăsești țara cu banii companiei.

Victor ne încuiase în propria arhivă.

M-am întors spre plic. Numele meu fusese scris de mâna tatălui meu. Am rupt sigiliul, dar, chiar înainte să scot foile, din magnetofon se auzi vocea lui Julian:

— Josslyn, dacă asculți asta, înseamnă că omul în care am avut cea mai mare încredere a început deja să te distrugă…

PARTEA 3

Josslyn, dacă asculți asta, înseamnă că omul în care am avut cea mai mare încredere a început deja să te distrugă…

Vocea tatălui meu era slabă, dar limpede. Am apăsat cu ambele mâini pe marginea mesei, ca să nu cad. În încăperea îngustă, fiecare respirație suna prea tare.

— Oprește aparatul, spuse Mara.

— Nu, am răspuns. Vreau să aud tot.

În înregistrare, Julian tuși, apoi continuă:

— Victor Hale nu a furat banii pentru el. I-a mutat în Orizont Sud ca să ascundă pierderile provocate de contractele sale secrete. Dar adevărul cel mai grav nu este financiar. Este despre Josslyn.

Radu se uită la Mara. Ea își strânse degetele peste plasturele alb.

— Julian, nu face asta, șopti ea, deși înregistrarea fusese făcută cu ani înainte.

Vocea continua:

— Când Josslyn avea opt ani, am descoperit că nu este fiica mea biologică. Am aflat după un test medical făcut în secret, în timpul unei intervenții. Am vrut să-i spun, dar mama ei, Elena, m-a rugat să tac. Mi-a spus că tatăl biologic era un om periculos și că, dacă adevărul ieșea la iveală, copilul nostru ar fi fost în pericol.

Mi s-a tăiat respirația.

M-am întors către Mara.

— Știai?

Ea începu să plângă fără zgomot.

— Am aflat cu două zile înainte să moară Julian.

— Și nu mi-ai spus?

— Mi-a cerut să te protejez până când găsea dovada că tatăl tău biologic nu te poate revendica.

Adrian izbucni:

— Asta este o nebunie. Josslyn este sora mea.

— Nu, spuse Julian în înregistrare. Adrian, dacă și tu auzi asta, trebuie să știi că am încercat să te țin departe de toate acestea. Josslyn nu este sora ta biologică. Dar este copilul pe care l-am crescut și pentru care am construit fiecare zid din viața mea.

Mi-am apăsat palma pe gură. Fotografia ruptă îmi apăru în minte. Eu pe umerii lui. Zâmbetul lui. Mâinile lui strânse în jurul gleznelor mele.

Nu sângele m-a făcut fiica lui.

Dar tot adevărul mă lovea ca o ușă trântită.

Julian continuă:

— În plic se află rezultatul testului de filiație, precum și numele bărbatului care a finanțat Orizont Sud. Este tatăl biologic al lui Josslyn. Victor știe cine este. De aceea încearcă să o îndepărteze de companie.

Radu smulse plicul din mâna mea.

— Trebuie să verificăm documentele înainte să tragem concluzii.

— Dă-mi-le.

În plic se aflau trei foi și o fotografie mică. Prima era rezultatul testului. A doua purta ștampila unui laborator. A treia era o listă de plăți către Orizont Sud. La final, un nume: Damian Varga.

Mara îngheță.

— Nu se poate.

— Cine este? am întrebat.

Victor, care până atunci tăcuse, începu să râdă. Nu era un râs vesel. Era râsul unui om care tocmai înțelesese că nu mai are unde să fugă.

— Damian Varga a murit acum douăzeci de ani, spuse el. Nu te poate revendica nimeni.

— Atunci de ce ți-e frică?

Radu întoarse fotografia. Pe spate era imprimată data cu opt ani în urmă. În imagine, Damian Varga apărea viu, intrând într-un depozit împreună cu Victor.

Mara se apropie de fotografie.

— Julian știa că este în viață.

În acel moment, ușa arhivei se zgudui. Cineva bătu din exterior.

— Deschideți! Poliția!

Victor își pierdu culoarea din obraji.

— Dacă găsesc asta la mine, sunt terminat.

— Nu la tine este problema, i-am spus. Unde este Damian?

Victor nu răspunse. Telefonul lui începu să sune. Pe ecran apărea un număr ascuns. El privi apelul ca pe un șarpe.

— Răspunde, am spus.

— Nu înțelegi ce faci.

— Răspunde!

Victor apăsă pe ecran. Din difuzor se auzi o voce joasă:

— Fata a găsit plicul? Atunci adu-o la depozitul de pe strada Portului. Singură. Altfel, în seara asta va dispărea și ultima persoană care mai poate vorbi…

Apelul se încheie. Iar în buzunarul lui Victor se aprinse o lumină roșie, ca un semnal trimis deja cuiva…