Am găsit în orfelinat o fetiță identică fiicei mele, iar când i-am auzit numele, soția mea a făcut un pas înapoi

— Tu ești noul meu tată? Simt pur și simplu că tu ești el.

Fetița mi-a spus asta într-o cameră plină de jucării, iar eu am rămas cu mâna suspendată deasupra unui puzzle colorat. Avea cinci ani, exact cât avea fiica mea, Sofia. Avea aceiași ochi căprui, aceeași șuviță care îi cădea peste sprânceana dreaptă și aceeași mică aluniță ovală sub urechea stângă.

Nu o asemăna cu Sofia.

Era Sofia.

Soția mea, Diana, a scăpat din mâini o piesă de puzzle. Plasticul a lovit podeaua și sunetul acela sec mi s-a înfipt în piept.

— Cum te cheamă? am întrebat, dar vocea mea abia s-a auzit.

Fetița mi-a întins mâna.

— Mara. Mara Pop.

Am atins degetele ei reci și, pentru o clipă, am avut senzația că încă dorm. Înainte să plecăm, Sofia îmi pusese în buzunar un mic elefant de lemn, pictat de ea cu vopsea galbenă. Îmi spusese să i-l aduc copilului pe care urma să-l alegem. Îl strângeam atât de tare, încât marginile lui îmi apăsau palma.

— De unde știi că sunt tatăl tău? am întrebat.

Mara a ridicat din umeri, ca și cum răspunsul era evident.

— Pentru că semeni cu mine. Și pentru că te-am visat.

Diana s-a apropiat încet.

— Mara, cine ți-a spus că vei avea un tată astăzi?

— Nimeni. Doamna Elena mi-a spus să nu mă apropii de vizitatori. Dar pe tine te-am recunoscut.

În acel moment, directoarea, doamna Rusu, a apărut în prag. Zâmbetul ei s-a stins când a văzut chipul Marei lângă al meu.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.

— Cine este mama ei? am spus.

Doamna Rusu și-a strâns dosarul la piept.

— Informațiile despre familie sunt confidențiale.

— Nu v-am întrebat unde s-a născut. V-am întrebat cine este mama ei.

— Domnule, vă rog să vă calmați.

Dar eu nu mai puteam. Am scos telefonul și i-am arătat fotografia Sofiei. Mara s-a uitat la ecran, apoi la mine.

— Ea este sora mea?

Diana a dus mâna la gură.

Pe coridor, un ceas vechi ticăia prea tare. Fiecare bătaie îmi amintea că, în aceeași clipă, Sofia era acasă cu bona și nu știa că undeva, într-un orfelinat, exista o fetiță cu chipul ei.

— Vreau să văd dosarul, am spus.

— Nu aveți acest drept.

— Atunci chemați asistența socială. Chemați poliția. Chemați pe oricine trebuie.

Mara mi-a prins degetul.

— Nu pleca, te rog. Toți pleacă.

Cuvintele ei mi-au tăiat furia. M-am aplecat spre ea și am promis că nu voi pleca încă, deși nu știam dacă aveam voie să fac promisiunea aceea.

La ora șase fără zece, directoarea ne-a condus într-un birou îngust, cu pereți acoperiți de desene. A deschis registrul, dar a închis imediat sertarul când a auzit pași pe hol.

O femeie înaltă, cu un palton negru și o geantă de piele, a intrat fără să bată.

Mara a pălit.

— Doamna Elena, a șoptit ea.

Femeia s-a uitat la mine, apoi la fotografia Sofiei de pe telefon. Buzele i s-au mișcat fără glas.

— Nu se poate, a spus în cele din urmă.

— Ce nu se poate? am întrebat.

Ea a făcut un pas spre sertarul biroului și a întins mâna către o mapă subțire. Degetele îi tremurau, iar doamna Rusu a încercat să o oprească…

PARTEA 2

…dar femeia a împins-o cu umărul și a tras mapa afară. Pe copertă era scris numele Marei, iar sub el o dată de naștere pe care o știam pe de rost.

Aceeași zi în care se născuse Sofia.

Am simțit cum mi se golește aerul din plămâni.

— De unde aveți această mapă? am întrebat.

Elena m-a privit ca pe un om care îi adusese o veste despre un mort.

— Dumneavoastră sunteți Andrei Pavel?

— Da.

— Tatăl Sofiei?

— Da. Cine sunteți?

Diana s-a apropiat de mine și mi-a prins brațul. Unghiile ei mi-au intrat în piele, dar nu am simțit durerea.

Elena a deschis mapa. Înăuntru se afla o copie îngălbenită a unui certificat, o fotografie de bebeluș și o brățară de spital cu o margine arsă.

— Nu aici, a spus directoarea. Aveți nevoie de un loc privat.

— Nu mai pleacă nimeni până nu aflu adevărul, am spus.

Mara stătea lângă calorifer, cu mâna înfășurată în jurul elefantului de lemn pe care i-l întinsesem fără să-mi dau seama. Îl mângâia cu degetul mare, chiar peste pata galbenă de vopsea.

Elena a văzut obiectul și a închis ochii.

— Sofia încă îl păstrează pe celălalt? a întrebat.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Ce ați spus?

— Nimic.

— De unde știți numele fiicei mele?

Femeia s-a întors către ușă.

— Am făcut o greșeală venind aici.

Am blocat ieșirea.

— Nu. Greșeala s-a făcut acum cinci ani. Astăzi doar ați fost prinsă lângă ea.

Mara a început să plângă în tăcere.

— Nu o speriați pe doamna Elena, a spus ea.

M-am întors spre copil și mi-am coborât vocea.

— Nimeni nu te va lua de aici fără să știi unde mergi.

— Promiți?

— Promit.

Elena a scos din geantă un telefon vechi, cu ecranul crăpat.

— Fosta dumneavoastră soție, Irina, m-a rugat să nu vă spun niciodată, a șoptit.

Numele Irinei mi-a lovit stomacul. Murise cu trei ani înainte, după o boală scurtă, iar eu crezusem că plecase din viața mea numai prin moarte. Cu ea avusesem o căsnicie dificilă, plină de tăceri și certuri despre bani. În noaptea când s-a născut Sofia, Irina îmi spusese că fusese un singur copil.

— Irina este mama Marei? am întrebat.

Elena și-a acoperit fața cu palma.

— Nu am venit să vă cer iertare.

— Atunci de ce ați venit?

— Pentru că am aflat că vreți să adoptați. Și pentru că, dacă Mara pleacă într-o altă familie, nu o veți mai găsi niciodată.

Diana a deschis mapa și a răsfoit hârtiile.

— Aici scrie că tatăl este necunoscut.

— Așa a cerut Irina.

— De ce? am întrebat.

Elena a tăcut atât de mult, încât am auzit ploaia lovind pervazul.

Apoi a spus:

— Pentru că una dintre fete nu trebuia să supraviețuiască nopții în care s-au născut.

Diana a scos un sunet scurt, înăbușit.

— Una dintre fete?

Elena a pus fotografia pe masă. Erau două nou-născute, înfășate în pături albe. Una avea o etichetă roz pe încheietură. Cealaltă avea brățara cu marginea arsă.

Am recunoscut forma sprâncenelor înainte să-mi recunosc propria față reflectată în geamul biroului.

— Gemene, am spus.

— Da.

— De ce a fost Mara abandonată?

Elena și-a ridicat privirea.

— Pentru că Irina a semnat ceva ce nu avea dreptul să semneze. Iar acum oamenii care au plătit pentru tăcerea aceea au aflat că fata este încă în viață.

În aceeași clipă, telefonul directoarei a vibrat. Ea a răspuns, ascultă trei secunde, apoi s-a uitat direct la mine.

— Domnule Pavel, poliția este la poartă. Cineva a încercat să scoată dosarul Marei din arhivă.

Elena a devenit albă.

— Au venit pentru ea, a spus.

Ușa s-a izbit de perete, iar un bărbat în uniformă a intrat cu o femeie blondă în urma lui.

— Nimeni nu părăsește clădirea, a ordonat el.

Mara s-a ascuns după mine. Am strâns elefantul de lemn în palmă și am făcut un pas înainte, când bărbatul a ridicat o fotografie laminată.

— Domnule Pavel, înainte să vă spun de ce suntem aici, trebuie să vă întreb ceva: ați mai văzut vreodată această femeie?…

PARTEA 3

…Fotografia arăta o femeie tânără, cu părul prins la ceafă și privirea coborâtă. Am recunoscut-o după cicatricea subțire de pe bărbie.

Era Irina.

— Este fosta mea soție, am spus.

Polițistul a pus fotografia lângă certificatul Marei.

— Atunci trebuie să vedeți și asta.

Femeia blondă era Ana Munteanu, reprezentanta serviciului pentru protecția copilului. A scos din mapă o cerere veche de adopție, semnată de Irina cu cinci ani în urmă.

— Irina a declarat că una dintre fiice s-a născut fără tată cunoscut și a cerut plasarea ei imediată într-un centru. Dar a folosit date false. În acte, Mara trebuia să fie trecută drept copil unic al unei femei decedate.

— De ce? am întrebat.

Elena a început să plângă.

— Pentru că Irina se împrumutase de la oameni periculoși. Nu putea să-și plătească datoriile. I-au spus că, dacă le dă copilul pentru o adopție ilegală, îi vor șterge totul.

— Și dumneavoastră ați lăsat-o?

— Am încercat să o opresc. Dar a venit cu gemenele la casa mea în noaptea aceea. Una a luat-o cu ea. Pe Mara a lăsat-o într-un spital, cu numele schimbat. Am crezut că o vor duce într-o familie bogată. Nu știam că a ajuns aici.

— De ce nu mi-ați spus?

Elena și-a plecat capul.

— Irina mi-a arătat o fotografie cu Sofia și mi-a spus că, dacă vor afla cine sunteți, vă vor răni pe amândoi.

M-am uitat la Mara. Avea aceeași aluniță ca Sofia. Același fel de a-și strânge buzele când încerca să nu plângă.

Ana a scos un plic alb, subțire, sigilat cu bandă roșie.

— Am obținut un test genetic de urgență. Probele au fost recoltate în această dimineață de la dumneavoastră și de la copil, cu acordul autorității. Rezultatul a venit acum zece minute.

Diana mi-a prins mâna.

— Andrei, nu trebuie să-l deschizi aici.

— Ba da.

Am rupt banda. Hârtia a foșnit atât de tare, încât Mara și-a acoperit urechile.

Ana a citit rezultatul cu voce limpede:

— Probabilitatea ca Andrei Pavel să fie tatăl biologic al copilului Mara Pop este de 99,99 la sută. Analiza comparativă indică faptul că Mara și Sofia Pavel sunt surori gemene monozigote.

Nimeni nu a vorbit.

Elena s-a sprijinit de masă.

— Îmi pare rău, a spus ea.

— Nu-mi spuneți mie, am răspuns. Spuneți-i ei.

M-am aplecat în fața Marei.

— Sunt tatăl tău. Nu pentru că scrie pe o hârtie. Pentru că te voi căuta oriunde vei fi.

— Pot să merg acasă cu tine?

Am simțit că mi se rupe ceva înăuntru.

— Voi face tot ce pot.

Polițistul a primit un apel și s-a îndepărtat lângă fereastră. Când s-a întors, fața lui era încordată.

— Avem o problemă. Persoana care a încercat să scoată dosarul nu era singură.

Ana a întrebat:

— Cine mai era cu ea?

Polițistul s-a uitat la Elena.

— Un bărbat care a prezentat acte pe numele lui Victor Dobre.

Elena a scăpat geanta pe podea.

— Nu, a șoptit. Victor a murit acum patru ani.

Polițistul a clătinat din cap.

— Atunci cineva folosește identitatea lui. Iar în urmă cu două minute, o mașină a plecat din spatele centrului.

Am alergat la fereastră. În curte, ploaia ștergea urmele pneurilor. Mara nu mai era lângă calorifer.

Diana a strigat numele ei.

Ușa din spate era deschisă.

Pe podea se afla doar panglica roșie de la plic, iar telefonul meu a început să sune. Pe ecran apărea numărul bonei Sofiei…