PARTEA 4 — Am găsit în orfelinat o fetiță identică fiicei mele, iar când i-am auzit numele, soția mea a făcut un pas înapoi

PARTEA 4

…Am răspuns fără să respir.

— Domnule Pavel, nu vă speriați, a spus bona. Sofia este cu mine.

M-am prăbușit pe scaunul de lângă fereastră.

— Unde sunteți?

— Acasă. Dar a venit un bărbat și a întrebat de dumneavoastră. Când i-am spus că nu sunteți aici, a lăsat un plic sub ușă.

— Nu-l atingeți. Încuiați toate ușile și sunați la poliție.

— A plecat deja.

— Faceți ce v-am spus. Acum.

Am închis și m-am întors spre ușa din spate. Mara dispăruse, Elena plângea, iar Diana tremura atât de puternic, încât nu reușea să-și închidă haina.

Polițistul a ordonat colegilor să verifice parcarea.

— Ați văzut-o pe Mara plecând? am întrebat.

— Nu. Camerele din spate au fost oprite cu șapte minute înainte.

Elena și-a ridicat capul.

— Victor nu era mort.

— Cine este Victor? am întrebat.

— Fratele Irinei. A lucrat pentru oamenii cărora le datora bani. El a aranjat predarea copilului.

— Și de ce ar lua-o acum?

Elena s-a uitat la plicul din mâna mea.

— Pentru că testul a dovedit că fata are un tată. Dacă vă recunoașteți dreptul asupra ei, toate actele lor se prăbușesc.

Telefonul meu a sunat din nou. Era bona.

— Andrei, am deschis plicul. Este o fotografie cu Sofia în curtea grădiniței.

Mi s-a răcit ceafa.

— Pe spate scrie: „Dacă vrei să vezi geamăna vie, vino singur la vechiul depou de tramvaie.”

— Nu mergeți singur, mi-a spus polițistul.

— Nu merg deloc fără voi.

— Atunci pot să nu o mai vedeți niciodată, a șoptit Elena.

Am privit-o.

— Ați tăcut cinci ani. Nu mai luați decizii în locul meu.

În următoarele douăzeci de minute, poliția a pregătit o echipă. Diana a rămas la telefon cu bona, iar eu am primit o vestă subțire de protecție. În buzunar aveam încă elefantul de lemn, cu vopseaua galbenă ciobită într-un colț.

Drumul până la depou a fost scurt, dar mi s-a părut că orașul se târa prin ploaie. Reclamele se reflectau pe asfalt, iar ștergătoarele loveau parbrizul cu un ritm nervos.

La ora opt și douăzeci, am intrat în depou împreună cu polițistul. Clădirea era goală, cu geamuri sparte și miros de ulei vechi.

— Andrei! a strigat o voce.

Victor Dobre a ieșit dintre două tramvaie dezafectate. Era mai tânăr decât mă așteptam, cu barba udă și o cicatrice deasupra sprâncenei.

Mara stătea lângă el.

— Las-o să plece, am spus.

— Tu ai avut totul, a răspuns Victor. Casă, bani, copil. Irina mi-a promis că Sofia va rămâne la tine, iar Mara va fi vândută. Apoi s-a răzgândit și a murit înainte să plătească.

— Nu te apropia de ea.

— Nu eu am luat-o. Elena a făcut-o. Eu doar am venit să recuperez ce mi se datorează.

Mara m-a văzut și a întins mâna.

— Tată, mi-e frig.

Victor a tresărit. Polițistul a făcut un pas, iar Victor a ridicat brațul, dar nu a apucat să ajungă la copil. Doi agenți l-au imobilizat din spate.

— Nu! a strigat el. Nu înțelegeți! Dacă o luați, ei vor veni după mine!

— Vor veni, a spus polițistul. Dar de data aceasta vor găsi și dovezi.

În buzunarul lui Victor au găsit telefonul cu care fusese trimis mesajul, iar în mașină au găsit copiile actelor false și lista plăților făcute după nașterea gemenelor. Elena a predat poliției jurnalul Irinei, păstrat cinci ani într-o cutie de metal.

Acolo se afla adevărul întreg.

Irina scrisese că voia să mă protejeze, dar și că îi fusese rușine să-mi spună că acceptase banii. Scrisese că se gândea să ia ambele fete și să fugă, însă boala îi luase puterea. Ultima pagină avea doar o propoziție: „Dacă Andrei află, poate că Mara va avea în sfârșit un tată.”

Victor a fost arestat pentru răpire, fals și trafic de copii. Elena a fost cercetată pentru ascunderea actelor și a primit o pedeapsă cu suspendare, pentru că a cooperat și a predat toate dovezile. Nu m-am bucurat când am aflat.

În sala de judecată, Victor a încercat să spună că eram un om lacom care voia să ia un copil doar pentru că îi semăna.

Judecătoarea a cerut să fie pornită înregistrarea recuperată de pe telefonul lui.

Vocea lui s-a auzit prin boxe:

— Dacă nu plătește, luați fata. Pentru el, familia este doar o poză frumoasă.

Victor a ridicat capul.

— Nu am spus asta.

Avocata lui a închis ochii.

— Ai spus-o, Victor. Te aud și eu.

A fost prima dată când l-am văzut înțelegând că nu mai putea negocia cu propriile cuvinte.

După trei săptămâni, instanța a stabilit că Mara era fiica mea biologică și sora geamănă a Sofiei. Până la finalizarea tuturor formalităților, urma să locuiască la noi sub supraveghere, dar nimeni nu ne-a mai despărțit.

Prima seară acasă, Sofia a stat în pragul camerei de oaspeți, cu pijamaua ridicată peste genunchi.

— Chiar ești sora mea?

Mara a dat din cap.

— Tu ai camera cu fluturi?

— Da.

— Eu am avut un urs fără un ochi.

Sofia s-a gândit puțin.

— Putem să împărțim fluturii.

Mara a zâmbit pentru prima dată.

În noaptea aceea, am găsit-o pe Diana în bucătărie, cu două căni de ceai răcite pe masă.

— Îți este teamă? m-a întrebat.

— Da.

— Și mie.

— Nu știu cum să repar cinci ani.

Diana mi-a atins obrazul.

— Nu trebuie să-i repari. Trebuie doar să fii aici de acum înainte.

Am lăsat elefantul de lemn pe frigider. Sofia își recuperase perechea din sertarul ei, iar cele două jucării stăteau una lângă alta, cu petele galbene aproape lipite.

Camera Marei era mică. Avea un pat alb, o lampă în formă de lună și un dulap gol. În prima dimineață, am găsit pe podea o singură rochiță adusă din centru.

Nimeni nu venise după ea.

Asta m-a durut mai mult decât orice declarație a lui Victor.

Am pus rochița într-o cutie și am umplut dulapul cu haine cumpărate împreună cu Sofia. Nu voiam ca Mara să creadă că venise într-o casă unde îi fusese pregătit doar un loc provizoriu.

Au trecut patru luni.

M-am întors la serviciu, dar am redus călătoriile. Dimineața pregăteam două cutii cu fructe, iar seara verificam de două ori încuietoarea, nu din frică, ci pentru că învățasem cât de ușor poate dispărea un copil dintr-un dosar.

Diana a început să lucreze de acasă trei zile pe săptămână. Sofia și Mara mergeau la aceeași grădiniță. Învățătoarea le deosebea după râs, nu după chip.

Într-o sâmbătă de noiembrie, am găsit pe masa din sufragerie un desen. Erau patru oameni sub un copac, iar deasupra lor două păsări galbene.

— Cine suntem? am întrebat.

Sofia a arătat spre mine.

— Tu ești aici.

Mara a arătat spre femeia cu părul lung.

— Diana.

— Iar eu? am întrebat.

— Tu ești omul care a venit, a spus Mara.

Am zâmbit.

— Și unde am venit?

Ea a pus creionul jos.

— Acasă.

În acea seară, telefonul meu a primit un mesaj de la un număr necunoscut. Era de la avocatul lui Victor.

„Clientul meu dorește să vă vorbească. Spune că are informații despre Irina și că poate contesta stabilirea paternității.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Toate informațiile despre Irina au fost depuse la dosar. Orice comunicare va avea loc prin avocați și prin instanță. Nu voi mai negocia liniștea copiilor mei.”

Am șters numărul.

Nu am simțit triumf.

Doar liniște.

Câteva zile mai târziu, prima zăpadă s-a așezat peste trotuare. Sofia și Mara au ieșit în curte purtând mănuși diferite, dar râzând în același fel. Diana le privea de la fereastră, iar eu am găsit elefantul de lemn în buzunarul hainei.

Vopseaua galbenă se desprinsese aproape cu totul. Totuși, jucăria rămăsese întreagă.

Am pus-o pe pervaz, lângă desenul cu cele două păsări.

Mara a bătut în geam.

— Tată, vii?

Am deschis ușa.

— Vin.

Și, pentru prima dată, cuvântul acesta nu mai însemna că plec undeva.

Însemna că mă întorc acasă.