PARTEA 4 — Am intrat în casă înainte de miezul nopții, iar șoapta unei servitoare l-a făcut pe soțul meu să încremenească

PARTEA 4

— Nu noi am luat-o, a șoptit el. Și nu știi cine a făcut-o…

Am fugit din birou înainte ca cineva să-mi poată pune o mână pe umăr.

La ora 21:14, casa era plină de agenți, telefoane și uși trântite. Un ofițer îmi vorbea despre drumuri închise, iar altul cerea fotografia Luciei. Eu nu auzeam decât ultima propoziție a lui Santino.

„Nu noi am luat-o.”

Sofia a venit după mine până în hol.

— Lorenzo, ascultă-mă. Dacă cineva a intrat în internat, trebuie să fi avut acces la informațiile din dosarele familiei.

— Marco.

— Marco este în custodie.

— Atunci cine i-a dat informațiile?

Telefonul a sunat din nou. De data aceasta era directorul internatului.

— Am găsit o mașină abandonată în apropierea porții, a spus el. Dar am găsit și o cameră de supraveghere scoasă din funcțiune.

— Lucia avea telefonul?

— Nu. A lăsat totul în cameră.

Am închis ochii. Camila și Santino îmi luaseră casa, oamenii, banii și acum încercau să-mi ia singurul lucru pe care nu-l puteam înlocui.

Un agent s-a apropiat.

— Domnule Moretti, trebuie să rămâneți aici până când stabilim ce s-a întâmplat.

— Fiica mea este dispărută.

— Știu. Dar nu mergeți singur.

— Nu mai merg singur de mult timp, am spus. Doar că am fost prea orb ca să observ.

Sofia mi-a atins brațul. Degetarul de argint crăpat îi strălucea la încheietură.

— Adrian avea un loc unde se ascundea când era urmărit. O casă mică lângă canal, în partea de sud. Dacă cineva a folosit informațiile lui, poate a dus-o acolo.

Am plecat cu doi agenți. Camila a fost încătușată în hol, iar când am trecut pe lângă ea, m-a strigat.

— Lorenzo, ascultă-mă! Nu am vrut să-i fac rău Luciei!

M-am oprit.

— Atunci spune-mi unde este.

A tăcut.

În mașină, pe drumul ud, agentul a pornit înregistrarea recuperată din aparatul Sofiei. Am auzit vocea mea de soț care crezuse că-și cunoaște soția. Apoi vocea Camillei, spunând că mă va îngropa sub o poveste inventată. Fiecare cuvânt venea din difuzor și se întorcea spre mine ca o palmă.

La casa de lângă canal, ușa era descuiată. Am intrat cu arma ridicată.

— Lucia!

Din camera din spate s-a auzit un plâns înăbușit.

Am găsit-o într-un dulap, cu genunchii strânși la piept și cu panglica vișinie de la cheia seifului în mână. O luase din birou cu câteva zile înainte, când venise acasă în vacanță. Nu știa că o pierduse. Cineva o lăsase acolo ca să-i arate că fusese urmărită.

Am ridicat-o în brațe.

— Tata, mi-a spus ea, femeia cu parfumul de iasomie m-a adus aici.

— Ai văzut-o?

Lucia a dat din cap.

— Era doamna Camila?

— Nu. Era cineva care lucra la internat.

Adevărul s-a așezat în mine ca o piatră. Camila și Santino nu o răpiseră, dar o folosiseră pe femeia de serviciu a internatului ca să creeze haos și să mă țină departe de documente. În buzunarul femeii, agenții au găsit o listă cu nume și plăți. Cercul se închidea.

A doua zi, avocatul meu a venit la secție.

— Lorenzo, dacă semnezi acordul, poți depune mărturie și să predai registrele. Dar trebuie să renunți la tot ce ține de organizație.

— Tot?

— Case, conturi, oameni, influență. Tot.

M-am uitat la fotografia Luciei de pe telefon.

— Atunci luați tot.

În săptămânile care au urmat, Camila a încercat să controleze povestea. A trimis mesaje, a sunat oameni, a promis protecție și bani. Dar de fiecare dată când deschidea gura, procurorii îi puneau în față propria voce.

A fost dusă într-o sală de audiere la ora 10:20, într-o dimineață de noiembrie. Nu știa că aparatul fusese conectat la difuzoare.

„După ce Lorenzo va fi găsit mort, conturile vor trece pe numele meu.”

Cuvintele ei au răsunat în cameră.

Camila a privit în jur.

— Eu am spus asta?

Avocatul ei nu a răspuns.

— Spuneți-mi că nu am spus asta.

El și-a scos ochelarii și i-a pus pe masă.

— Ai spus-o. Și ai spus-o de trei ori.

Camila și-a acoperit fața cu mâinile. Nu m-am bucurat. Pentru prima dată, a auzit femeia pe care devenise.

Santino a primit o pedeapsă grea după ce a acceptat să depună mărturie împotriva lui Marco și a oamenilor din familia Calabrese. Marco a fost condamnat pentru complicitate, iar conturile au fost confiscate. Camila nu mi-a mai fost soție înainte să primească sentința; divorțul s-a încheiat într-o cameră albă, fără țipete și fără martori.

Eu am vândut moșia.

În ultima zi, am urcat singur în dormitor. Camera Camillei era goală. Dulapurile erau deschise, rafturile fără parfumuri, iar pe pervaz rămăsese o singură fotografie: noi doi la nunta de acum doisprezece ani. Fața ei era întoarsă spre cameră, a mea spre ea.

Am lăsat fotografia acolo.

În bucătărie, degetarul de argint al Sofiei se afla lângă chiuvetă. Îl uitase în dimineața în care plecase să-și vadă fratele îngropat. I l-am dus la noua ei locuință, un apartament mic din Milwaukee.

— Nu pot să-l păstrez, mi-a spus ea.

— De ce?

— Îmi amintește de tot ce am pierdut.

— Poate, într-o zi, îți va aminti și de ce ai supraviețuit.

Sofia a închis degetele peste metalul crăpat.

— Tu ce vei face?

— Nu știu încă.

Dar știam că nu mă voi mai întoarce la omul care fusesem.

Trei luni mai târziu, locuiam cu Lucia într-o casă mică din Madison. Dimineața îi pregăteam clătite, deși mereu le ardeam pe prima. Ea își făcea temele la masa din bucătărie și desena case cu ferestre mari, fără paznici la poartă.

În fiecare miercuri lucram la un atelier de reparații pentru biciclete. Mâinile mele, obișnuite să țină arme, învățaseră să strângă șuruburi și să repare lanțuri. Era o muncă simplă. Îmi plăcea.

În prima zi de ninsoare, Lucia a venit alergând cu un desen.

— Uite, tata. Aici suntem noi.

În desen, două figuri stăteau lângă o casă galbenă. Între ele era un obiect mic, desenat cu grijă.

— Ce este acesta?

— Degetarul Sofiei. Ai spus că păstrează amintirile.

Am zâmbit pentru prima dată fără să mă forțez.

În seara aceea, a sosit un mesaj de la Camila. „Putem vorbi? Am nevoie doar de cinci minute.”

Am citit de două ori. Apoi am șters mesajul.

A venit altul.

„Lorenzo, încă te iubesc.”

Am răspuns o singură dată: „Nu mai sunt omul pe care l-ai putea salva sau controla. Nu mă mai căuta.”

Am blocat numărul.

Lucia stătea lângă fereastră, privind fulgii.

— Cine era?

— Cineva din viața veche.

— Te întorci acolo?

— Nu.

— Promiți?

Am scos degetarul de argint din buzunar. Sofia mi-l dăduse înapoi cu o săptămână înainte, spunând că acum era al meu. Crăpătura lui subțire prindea lumina lămpii.

L-am așezat pe pervaz, lângă desenul Luciei.

Afară ningea peste un oraș care nu-mi știa numele.

Înăuntru, fiica mea râdea.

Și, pentru prima dată după treizeci de ani, liniștea nu mai mirosea a teamă.