PARTEA 4 — Mi-am găsit fiica bolnavă încuiată afară, iar după ce am cerut ajutor mătușa mea a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

Era numele tatălui meu, omul despre care familia îmi spusese că murise înainte să mă nasc.

Am recitit semnătura de trei ori.

„Daniel Reed.”

Litera D era înaltă, înclinată spre dreapta. Litera R se termina cu o tăietură scurtă. Nu știam cum arăta scrisul lui, dar mama îl păstrase într-un plic vechi, găsit cu ani în urmă printre lucrurile ei. Semnătura din registru era identică.

— Tatăl meu este mort, am spus.

Arthur nu m-a contrazis imediat.

Sarah stătea nemișcată lângă masă, cu degetele strânse în jurul marginii scaunului.

— Asta ne-a spus mama ta, a răspuns Arthur. Dar nu asta apare în actele pe care le-am găsit.

— Ce înseamnă „nu asta”?

Elena și-a făcut cruce, iar cutia metalică a rămas deschisă între noi, cu cheia de alamă strălucind înăuntru.

Arthur a scos din buzunar un certificat împăturit.

— Daniel Reed a fost declarat dispărut în urmă cu douăzeci și șapte de ani. Nu mort. Dispărut.

Mi-am amintit toate serile în care întrebasem despre el. Mama îmi răspundea mereu că plecase înainte de nașterea mea și că nu voia să mă vadă. Sarah îmi spusese că era un om rău, un fugar, un bețiv.

— Știai că trăiește? am întrebat-o.

Sarah și-a ridicat privirea.

— Nu știam unde este.

— Dar știai că nu murise.

— Am spus că nu știam unde este!

Telefonul meu a vibrat. Doctorul sunase din nou. Lily ieșise din pericolul imediat și cerea să mă vadă. M-am întors spre Arthur.

— Plec la spital. Mâine dimineață mergem la bancă.

— Nu mâine, a spus el. Acum.

— Fiica mea este singură.

— Nu este. Am sunat asistenta șefă și va rămâne lângă ea. Dacă mergem acum, putem opri transferul următor.

Sarah a ridicat brusc capul.

— Ce transfer?

Arthur a privit-o.

— Cei două sute optzeci de mii de dolari din contul lui Lily au fost trimiși într-un cont din Insula Vancouver. Ordinul a fost autorizat de cineva care a folosit identitatea lui Daniel Reed și codul de administrare al lui Mark.

Am simțit că podeaua fuge de sub picioare.

— Eu nu am autorizat nimic.

— Știu. Tocmai de aceea trebuie să aflăm cine a folosit parola.

Sarah s-a ridicat și a alergat spre bucătărie. Am auzit sertarul cu tacâmuri trântindu-se. Elena a strigat, iar Arthur s-a dus după ea. Când am ajuns, Sarah ținea în mână un plic mic și o brichetă.

— Pune-l jos! am cerut.

— Nu înțelegi ce faci, Mark. Dacă ajung banii la tine, oamenii aceia mă vor găsi.

— Ce oameni?

Ea a aprins bricheta. Colțul plicului a început să ardă.

M-am aruncat înainte și am smuls plicul din mâna ei. Cenușa mi s-a lipit de palmă. Înăuntru era o fotografie veche: mama mea, însărcinată, stând lângă un bărbat cu fața tăiată de umbra unui copac. Pe spatele fotografiei scria: „Daniel, dacă mă forțează să plec, găsește-l pe Mark când Lily va avea nevoie de protecție.”

Sarah s-a lăsat pe podea.

— Mama ta nu voia ca Daniel să se apropie de tine, a spus ea. El avea datorii. Era urmărit de oameni periculoși. Mi-a cerut ajutorul și mi-a dat bani ca să vă țin departe.

— Câți bani?

— Destui ca să plătesc înmormântarea, tratamentul surorii tale și casa în care ai crescut.

— Iar când banii s-au terminat, ai luat banii copilului meu.

Ea și-a acoperit fața.

— Mi s-a promis că, dacă transfer contul, Daniel îmi va da restul. Nu voiam să o rănesc pe Lily.

— Ai lăsat-o afară în ploaie.

— A urlat și am intrat în panică.

— Ai aruncat apă cu gheață peste ea.

Sarah a început să plângă, dar nu am simțit milă. Nu încă.

La bancă, după miezul nopții, o directoare ne-a primit într-o încăpere cu pereți de sticlă. A verificat actele originale, a blocat transferul și a cerut să fie păstrat fiecare document. Însă a găsit și ceva ce nu știam: cererea de transfer fusese depusă de pe calculatorul din biroul lui Sarah, dar confirmarea fusese făcută de un bărbat care intrase în clădire cu un act pe numele lui Daniel Reed.

— Are camere? am întrebat.

— Avem înregistrarea accesului, a răspuns directoarea. Dar bărbatul nu este Daniel.

Arthur a închis ochii.

— Atunci există încă cineva.

În zori, am ajuns la spital. Lily dormea, cu obrajii încă roșii, dar respirația îi era liniștită. M-am așezat lângă pat și i-am ținut mâna. Pe noptieră, asistenta pusese un mic balon roz, rămas de la ziua ei.

Când a deschis ochii, m-a privit cu oboseală.

— Tati, mătușa Sarah mai locuiește la noi?

— Nu, iubita mea.

— Casa este a noastră?

Am privit spre balonul care se legăna ușor deasupra patului.

— Casa a fost întotdeauna pentru tine. Eu doar am avut grijă de ea până ai fost destul de mare să înțelegi.

— Și bicicleta?

Am zâmbit pentru prima dată după multe ore.

— Este încă în mașină. Dar vei merge pe ea doar când medicul spune că poți.

— Atunci să-i spunem bicicletei „Găleata”?

Râsul ei slab mi-a frânt inima și mi-a cusut-o la loc.

Sarah nu a fost arestată în acea noapte. Nici nu am vrut să transform suferința lui Lily într-un spectacol. Documentele au fost predate autorităților, contul a fost protejat, iar transferul a fost anulat. Casa a rămas legal a lui Lily, iar procura falsificată a devenit dovada împotriva femeii care încercase să i-o fure.

Dar cea mai grea parte nu fusese actul, banii sau omul necunoscut de la bancă.

A fost telefonul primit trei zile mai târziu, când Lily încă se recupera în salon.

Un bărbat a cerut să vorbească cu mine.

— Sunt Daniel Reed, a spus el. Tatăl tău.

Am privit-o pe Lily. Desena roți pe o foaie și număra spițele cu limba prinsă între dinți.

— Unde ai fost?

— Departe. Am crezut că dispariția mea îi va proteja pe toți.

— Mama a murit crezând că ai abandonat-o.

— Știu.

— Iar Sarah a folosit numele tău ca să ne fure banii.

— Știu și asta. Eu i-am dat informațiile despre cont. Nu știam ce avea de gând să facă.

Am strâns telefonul până mi s-au albit degetele.

— De ce ai făcut-o?

— Pentru că voiam să plătesc datoria veche și să mă apropii de tine fără să mă găsească oamenii care mă urmăreau. Am crezut că, dacă folosesc contul administrat de tine, nimeni nu va observa.

— Ai pus-o pe fiica mea în pericol.

— Știu. De aceea îți voi spune unde mă găsești și îți voi da tot ce am.

Am închis ochii. Nu voiam un tată apărut din acte. Nu voiam explicații rostite prin telefon. Dar nici nu puteam lăsa ultimul capitol al mamei mele în mâinile lui Sarah și ale unui bărbat care fugise toată viața.

— Nu veni la spital, am spus. Trimite-mi toate documentele despre transfer și despre datorie. Dacă vrei să repari ceva, începe prin a recupera banii lui Lily.

— O voi face.

— Și încă ceva.

— Da?

— Nu mă mai numi fiul tău până nu înveți să fii tatăl meu.

Am închis.

Sarah a primit ordinul de a părăsi locuința și a fost obligată să restituie fiecare sumă pe care o putea recupera. Nu a pierdut doar casa pe care încercase să o fure. A pierdut și sprijinul tuturor rudelor care au văzut, în sfârșit, copiile chitanțelor ascunse de mama mea.

Elena a venit la spital cu registrul în brațe. Lily i-a oferit un desen: o femeie mică, cu părul alb, ținând o cutie metalică.

— Este pentru tine, i-a spus.

Elena a plâns fără să-și ascundă fața.

— Îl voi păstra lângă cheia mamei tale.

Când Lily a fost externată, bicicleta roz nu mai avea coșulețul. Sarah îl rupsese când își făcuse loc printre cutii. Am mers cu ea la atelierul de lângă spital, unde un mecanic i-a montat altul, din aluminiu, și a scris pe el cu vopsea albă numele ei.

Lily a atins literele cu degetul.

— Tati, aici scrie Lily.

— Așa scrie.

— Atunci bicicleta este a mea.

Am împins-o până pe trotuarul din fața spitalului. Ea s-a urcat, încă palidă, cu picioarele sprijinite pe pedale. Eu am alergat lângă ea, ținând șaua.

— Nu-mi da drumul! a strigat.

— Nu-ți dau.

A pedalat câțiva metri și roțile au trecut peste o baltă. Apa s-a împrăștiat pe pantofii mei. Lily a izbucnit în râs.

În coșulețul nou, lângă ursulețul ei, am pus cheia de alamă din seif. Nu ca să-i amintesc ce ne fusese furat, ci ca să nu uit ce trebuia protejat.

Lily a frânat și s-a întors spre mine.

— Tati, când voi fi mare, pot să deschid seiful?

M-am uitat la ea, la numele ei alb de pe coș și la cheia care se legăna printre florile de hârtie.

— Da, Lily. Dar numai după ce îmi spui ce ai găsit înăuntru.

Ea a zâmbit și a strâns ghidonul.

— Atunci trebuie să păstrezi cheia până atunci.

Și a pornit înainte, cu roțile desenând cercuri mici peste asfaltul ud.