PARTEA 4 — Am cerut o singură cursă pentru fiica mea, după doi ani de drumuri gratuite, iar vecina mea a coborât geamul și a amuțit

PARTEA 4

…ci cineva care lucrează chiar în familia dumneavoastră.

Pentru o clipă, am auzit doar ploaia și vibrația telefonului din SUV.

— Ce înseamnă „din familia mea”? am întrebat.

Corina nu și-a desprins privirea de pe mine.

— Fratele dumneavoastră, Mihai, a fost consultantul firmei „Drum Sigur”. El a încărcat documentele în sistemul școlii.

Am simțit că veranda se înclină sub picioarele mele.

Mihai locuia la două orașe distanță și se ocupa de contabilitatea unor mici firme. Îl vedeam rar. Cu trei luni înainte, îmi ceruse o copie după cartea de identitate, spunând că are nevoie să verifice o poliță de familie.

Îi trimisesem copia fără să mă gândesc.

Vanessa a înțeles înaintea mea.

— El mi-a spus că poate rezolva actele, a șoptit.

— Ce ai știut despre el? am întrebat.

— A spus că tu ești de acord. Că te-ai oferit să ajuți programul și că ai semnat documentele.

Am râs fără bucurie.

— Și l-ai crezut?

Vanessa a privit asfaltul ud.

— Voiam să-l cred.

Adevărul era mai murdar decât simpla lăcomie. Vanessa furase pentru a acoperi tratamentul fiicei, dar apoi continuase să fure pentru a păstra imaginea femeii care avea bani, mașină nouă și control. Mihai construise mecanismul. Ea îl alimentase. Iar eu, fără să știu, îi ajutasem să pară real.

Sophie a început să respire greu.

— Mamă, mă doare pieptul.

Vanessa s-a repezit spre ea.

— Corina, cheamă ambulanța!

Am îngenuncheat lângă Sophie și i-am desprins fermoarul pelerinei.

— Uită-te la mine. Inspiră încet.

— Nu pot.

— Poți. Numără cu mine.

Emma a fugit în casă și s-a întors cu cutia ei metalică. A deschis capacul și a scos mica sticlă de apă pe care o ținea mereu într-un buzunar lateral.

— Sophie, ia o înghițitură. Doctorul a spus că trebuie să bei când te sperii.

Sophie a luat sticla cu mâinile tremurânde.

Vanessa s-a prăbușit pe treapta de ciment.

— Nu voiam să ajungem aici.

— Dar ai ajuns, a spus doamna Patel. Și ai adus și copiii aici.

Ambulanța a venit după opt minute. Paramedicii au verificat-o pe Sophie, apoi au spus că atacul fusese declanșat de panică, dar că trebuia dusă imediat la clinică pentru control. Vanessa s-a ridicat, însă apoi s-a uitat la SUV-ul blocat.

— Nu am cu ce să merg.

— Mergi cu ea, am spus.

Vanessa a ridicat ochii.

— Tu vii?

— Pentru Sophie, da.

Nu pentru Vanessa.

Am urcat în ambulanță alături de copil, iar Emma a mers cu doamna Patel. În buzunarul meu era copia chitanței cu semnătura falsă. Hârtia era îndoită în patru și îmi zgâria degetele prin materialul hainei.

La clinică, recepționera ne-a așteptat cu o mapă verde.

— Nu puteam începe procedura până nu clarificam plata, a spus ea.

— Tratamentul copilului nu poate fi oprit din cauza adulților, am răspuns.

Vanessa a făcut un pas înainte.

— Eu plătesc.

— Nu mai ai acces la contul respectiv, a spus Corina, care venise după noi. Dar școala a aprobat un fond de urgență. Banii vor fi virați direct clinicii, nu în contul dumneavoastră.

Vanessa a privit-o cu neîncredere.

— După ce am făcut?

— Pentru Sophie, nu pentru dumneavoastră.

Aceasta a fost lovitura pe care Vanessa nu o anticipase. Nu putea controla fondul. Nu putea cumpăra mașina înapoi cu el. Nu putea folosi boala fiicei ca scut sau ca justificare. Ajutorul venea, dar trecea pe lângă ea și ajungea direct la copil.

În sala de așteptare, Mihai m-a sunat.

Am răspuns.

— Elena, trebuie să vorbim.

— Vorbim acum.

— Vanessa te-a implicat mai mult decât crezi.

— Tu ai folosit copia actului meu.

A urmat o pauză.

— Dacă nu făceam asta, pierdeam contractul. Firma avea datorii. Vanessa mi-a cerut doar să mut banii până își revenea.

— Ai falsificat semnătura mea.

— O să repar.

— Nu mai poți repara cu promisiuni.

I-am spus unde era mapa, ce documente găsise Corina și că toate transferurile fuseseră oprite. Nu l-am amenințat. Nu am avut nevoie. Pentru prima dată, cifrele îi vorbeau singure.

— O să vin mâine, a spus el.

— Vino cu toate registrele.

— Elena…

— Și cu banii pe care îi mai ai.

Am închis.

Vanessa stătea pe un scaun, cu mâinile împreunate între genunchi. Părul îi era încă umed. Nu mai semăna cu femeia care își inspecta scaunele crem după fiecare drum.

— Îmi pare rău pentru Emma, a spus ea.

— Spune-i ei.

A intrat în salon. Emma stătea lângă Sophie și îi ținea cutia de prânz pe genunchi, ca pe un obiect important.

— Îmi pare rău, Emma, a spus Vanessa. Nu pantofii tăi erau problema.

Emma a privit-o lung.

— Ba da. Ai făcut din ei o problemă.

Vanessa a început să plângă.

— Știu.

— Eu nu mai vreau să merg în mașina ta.

— Înțeleg.

— Dar Sophie poate veni cu mama mea la școală până se repară lucrurile.

Am privit-o pe Emma. Nu se răzbuna. Își alegea limita și, în același timp, își proteja prietena.

— Vom găsi un drum pentru Sophie, am spus.

A doua zi, școala a anunțat părinții că fondul pentru burse fusese recuperat parțial, iar restul urma să fie plătit printr-un plan verificat. Vanessa a renunțat la SUV, iar banii obținuți din vânzare au mers direct către clinică. Mihai a predat registrele și a restituit ce mai avea în firmă. Nu s-a terminat repede și nu s-a terminat frumos, dar niciunul dintre ei nu a mai putut ascunde nimic în spatele numelui meu.

Vanessa a rămas lângă Sophie la tratament. Nu mi-a cerut să o duc. Nu i-am oferit.

În fiecare dimineață, Emma și Sophie mergeau la școală cu microbuzul comunității. În prima zi, Emma și-a pus cutia metalică în brațe și i-a spus șoferului:

— Aveți grijă, vulpea asta a trecut printr-o poveste complicată.

Șoferul a zâmbit și a prins cutia cu o curea de scaun.

Sophie s-a așezat lângă Emma.

— Vulpea nu se teme de ploaie, nu-i așa?

Emma a mângâiat zgârietura de pe botul desenat.

— Nu. Dar alege cine stă lângă ea.

Microbuzul a pornit, iar cele două fete au dispărut după colț, cu cutia portocalie legănându-se între ele ca un mic semn de drum.