PARTEA 4 — Eram însărcinată când oamenii lui Caleb au vrut să lase un străin prins în sârmă, iar el a îngălbenit brusc

PARTEA 4

— Taza nu a dispărut. Este viu. Iar eu știu unde l-a ascuns Silas…

Cuvintele lui Amos căzură peste puțul secat ca o piatră.

Silas întoarse arma spre el.

— Închide gura.

— Nu mai pot.

Amos își scoase haina și o aruncă pe pământ. Sub ea purta o cămașă sfâșiată, iar pe piept avea o cicatrice lungă, albă.

— Am stat șapte ani cu asta, spuse el. Șapte ani m-am trezit auzind lanțurile din mina aceea.

Caleb îl privea de parcă nu-l mai recunoștea.

— Mi-ai spus că ai plecat în noaptea aceea.

— Am mințit.

— De ce?

Amos își trecu limba peste buzele uscate.

— Pentru că Silas mi-a pus cuțitul la gât și mi-a spus că soția mea va fi următoarea. Taza era rănit, dar viu. L-au dus în mina veche de sare, cea de lângă râul înghețat. Nu l-au omorât fiindcă voiau să-l oblige să spună unde sunt actele.

Săgeată-de-Fum își apăsă mâna pe rană și se ridică.

— Fratele meu.

— Este acolo, spuse Amos. Sau era când am fugit.

Silas lovi cu patul revolverului în piatra puțului.

— Minte ca să-și salveze pielea.

— Atunci de ce tremuri? am întrebat.

El își întoarse arma spre mine.

În aceeași clipă, Caleb m-a împins în spatele lui. Glonțul a lovit catarama de la brâul lui și a ricoșat în pământ. Calul lui Silas s-a speriat, iar Săgeată-de-Fum s-a aruncat asupra călărețului din spatele puțului.

Totul s-a întâmplat în câteva secunde.

Amos l-a prins pe Silas de încheietură. Revolverul a căzut în zăpadă. Eu am alergat spre Caleb, care își ținea coasta.

— Ești rănit?

— Nu. Doar zgâriat.

— Nu mă minți.

— Nu acum.

Silas se zbătea sub Amos.

— Dacă mergeți la mină, veți găsi doar pietre! strigă el. Taza a murit demult!

Săgeată-de-Fum îl apucă de guler.

— Ai spus că trăiește.

Silas înțepeni.

Greșeala lui ne-a salvat.

Nu mai era nevoie de presupuneri. El tocmai spusese ceea ce încercase să ascundă ani întregi.

Caleb luă arma și o înfășură într-o bucată de pânză.

— Amos, du-te la oraș și adu oameni.

— Până ajungem, poate fi prea târziu.

— Atunci mergem acum.

Am vrut să-l urmez.

— Și eu vin.

Caleb se întoarse spre mine.

— Eleanor, ești însărcinată.

— Și tu ești rănit.

— Nu e același lucru.

— Ba da. Amândoi avem motive să ne temem și niciunul nu poate lăsa frica să aleagă în locul lui.

A privit spre abdomenul meu, apoi spre mină.

— Rămâi lângă mine.

— Nu intenționam să plec nicăieri.

La ora șapte și jumătate, am ajuns la intrarea minei. Vântul împingea nisipul în galerie, iar deasupra ușii atârna o lanternă stinsă. Silas încercă să se retragă, dar Săgeată-de-Fum îl împinse înainte.

— Tu intri primul.

— Nu pot vedea în întuneric.

— Taza a putut.

Am aprins lampa lui Caleb. Mirosul de sare, mucegai și fum vechi mi-a întors stomacul pe dos. Am coborât încet, cu palma pe peretele rece.

După aproape o sută de pași, am auzit un zgomot.

Trei lovituri.

Pauză.

Apoi încă trei.

Săgeată-de-Fum își ținu respirația.

— Este semnul familiei mele.

Caleb și Amos au dat la o parte scândurile putrezite. În spatele lor se afla o încăpere îngustă. Un bărbat stătea legat de un stâlp, slab până la os, cu barba crescută și ochii încă limpezi.

Săgeată-de-Fum a căzut în genunchi.

— Taza.

Bărbatul ridică încet capul.

— Ai venit târziu.

Săgeată-de-Fum râse și plânse în același timp.

— Am venit.

Caleb tăie lanțurile. Taza abia putea sta în picioare. I-am dat apa din sticla mea, cu înghițituri mici.

— Cine ești? m-a întrebat.

— Eleanor.

El privi spre Caleb.

— Ea este femeia din scrisoare?

Caleb își coborî ochii.

— Ce scrisoare? am întrebat.

Taza zâmbi fără putere.

— Cea pe care ai scris-o în 1885. Caleb a purtat-o în buzunar trei ani. Mi-a spus că nu știe dacă te va mai vedea.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

Caleb se așeză pe o piatră.

— Nu trebuia să spună asta.

— Ba da, am răspuns. După șapte ani, aveam dreptul să aflu.

Taza ne povesti că Silas și tatăl lui Caleb falsificaseră acte pentru a vinde terenurile. Mapa din pivniță conținea nume, sume și semnături. Dar dovada cea mai puternică era o filă cusută în căptușeala hainei lui Taza: contractul original, cu sigiliul agentului federal și cu semnătura lui Silas.

Caleb își scoase cuțitul și desfăcu tivul hainei.

Acolo era documentul.

— De ce nu mi-ai spus că îl ai? l-am întrebat.

Taza privi spre el.

— Pentru că nu știam dacă ai venit să mă salvezi sau să termini ce au început ceilalți.

Caleb primi lovitura fără să se apere.

— Am semnat împotriva ta.

— Dar ai venit după mine.

— Prea târziu.

— Tot ai venit.

În afara minei se auziră copite. Oamenii din oraș sosiseră cu lanterne. Silas fu legat cu propria curea, iar harta, contractul și declarația semnată de Caleb fură puse într-o cutie de metal.

Nu l-am privit când Amos l-a predat celor veniți să-l ducă la judecătorul ținutului. Silas nu pierdu doar ferma lui Caleb. Pierdu dreptul de a cumpăra pământ, când contractele originale au fost citite în fața consiliului. Oamenii cărora le furase terenurile au venit cu propriile acte și i-au smuls numele de pe panoul hambarului comun.

Caleb a trebuit să vândă o parte din vite ca să plătească datoriile lăsate de tatăl său. Ferma nu mai era amenințată, dar nici nu mai era întreagă.

În săptămânile următoare, Taza s-a recuperat în casa lui Prudence. Săgeată-de-Fum a rămas lângă el, iar Amos a mărturisit tot ce știa despre mină. Caleb nu i-a cerut să uite.

Într-o după-amiază, l-am găsit pe Caleb în grajd, reparând gardul de nord. Își înfășurase o bucată de pânză în jurul palmei.

— Ai putea angaja pe cineva, i-am spus.

— Aș putea.

— Și totuși repari singur.

— Sârma aceasta a rănit un om pentru că eu am lăsat-o să fie pusă.

— Nu tu ai întins-o.

— Dar am tăcut când am văzut-o.

A lăsat cleștele jos.

— Eleanor, dacă vrei să pleci, înțeleg. Nu-ți voi cere să rămâi lângă un bărbat care a ascuns adevărul atât de mult timp.

Mi-am scos din buzunar scrisoarea din 1885. Hârtia era îndoită, pătată și subțiată la margini.

— Știi ce am scris acolo?

— Da.

— Nu. Știi doar începutul.

I-am întins-o.

Caleb nu a luat-o.

— Am citit-o de destule ori.

— Atunci citește-o acum cu voce tare.

M-a privit speriat.

— Eleanor…

— Ai spus că nu vom mai lăsa tăcerea să decidă pentru noi.

A desfăcut hârtia. Vocea îi tremura când a început să citească. Scrisesem că nu știam dacă îl iubesc, dar știam că lângă el puteam deveni mai curajoasă decât fusesem vreodată. Scrisesem că mi-era teamă să aleg o viață necunoscută și că, dacă mă va chema, voi veni.

Când a ajuns la ultimul rând, Caleb a coborât foaia.

— Ai venit.

— Da.

— Și acum?

Mi-am pus mâna pe abdomen.

— Acum nu mai vreau să trăiesc într-o casă în care lucrurile importante sunt încuiate în sertare.

— Sertarul a dispărut.

— Atunci începe cu ceea ce mai ai.

Caleb s-a apropiat și mi-a pus mâna peste a mea. Copilul s-a mișcat exact în clipa aceea. De data aceasta nu a fost teamă și nici îndoială.

Dinspre casă s-a auzit glasul lui Taza:

— Eleanor! Vino repede! Săgeată-de-Fum spune că bebelușul a lovit pentru că nu-i place cântecul meu!

Am râs. Caleb a zâmbit, iar pe chipul lui nu mai era bărbatul care plecase din Chicago cu șapte ani în urmă.

Am mers împreună spre casă, trecând pe lângă gardul reparat. Într-unul dintre pari, Caleb a bătut o plăcuță de lemn pe care erau scrise trei nume: Taza, Săgeată-de-Fum și Eleanor.

Sub ele, cu litere mai mici, a adăugat numele copilului pe care încă nu-l știam.

Apoi mi-a întins ciocanul.

— Tu alegi ultimul cuvânt.

Am privit lemnul, burta mea și drumul pe care venisem de la Chicago cu o scrisoare ascunsă în haină.

Am bătut ultimul cui.

Pe plăcuță am scris: „Aici nimeni nu mai este lăsat în urmă.”