Soțul m-a târât din maternitate pentru o femeie, iar când medicul a apărut cu ecografia, soacra mea a amuțit

În clipa în care ușile liftului s-au deschis, soțul meu avea încă palma peste gura mea, iar asistenta-șefă ținea în mâini o ecografie pe care nu trebuia s-o vadă nimeni în afară de mine.

Eram în holul maternității, puțin după ora unsprezece dimineața. Halatul rupt îmi lăsa abdomenul uriaș la vedere, iar bandajul de sub coaste se desfăcuse în timpul luptei. Patru copii se mișcau sub pielea întinsă. Sau poate unul singur. În acel moment nu mai puteam deosebi loviturile de durere.

— Nu te mai agita, Mara, a șoptit Victor printre dinți. Ne faci de râs.

Mi-a tras brațul încă o dată. Locul unde fusese branula s-a redeschis și sângele mi-a coborât până la încheietură. Pe mâna stângă purtam brățara subțire de argint pe care o cumpărasem după ecografia în care aflasem că voi avea patru copii. Atârnau de ea patru clopoței minusculi. În timp ce mă târa, au sunat unul după altul, ca o alarmă prea slabă pentru un loc care ar fi trebuit să mă apere.

— Lăsați-mă să mă întorc la medicul meu, am spus, abia respirând.

Victor mi-a acoperit gura.

Mama lui, Rodica, stătea lângă recepție cu geanta lipită de piept și zâmbea către funcționară.

— Nora mea și-a dat singură externarea, a spus ea. Este foarte instabilă emoțional.

— Nu am semnat nimic, am încercat să spun.

Cuvintele s-au lovit de palma lui Victor și s-au stins acolo.

Atunci a apărut doctorița Ionescu. Nu s-a uitat la el. S-a uitat direct la mine.

— Înapoi în salon. Acum.

Vocea ei a făcut-o pe recepționeră să se ridice în picioare. Victor și-a retras mâna, dar s-a așezat în fața scaunului cu rotile.

— Soția mea pleacă acasă.

— Soția dumneavoastră spune că nu vrea să plece, a răspuns doctorița. Și poartă patru copii cu o problemă care nu poate aștepta.

O contracție m-a îndoit peste brațul scaunului. Mi-am înfipt degetele în pielea crăpată a mânerului și am simțit că ceva se schimbase jos, în abdomen. Nu mai era doar presiune. Era frică.

— Ce s-a întâmplat cu internarea mea? am întrebat.

Victor a încleștat maxilarul.

— Nimic. Discutăm despre cameră mai târziu.

Cameră.

Abia atunci am înțeles că nu voia să mă scoată din maternitate pentru că se temea de ceva. Voia salonul meu pentru altcineva.

— Pentru amanta ta? am întrebat.

Rodica a tresărit. Doar o fracțiune de secundă, dar am văzut-o.

Agentul de pază, Pavel, a venit lângă recepție și a cerut registrul electronic. Avea o cicatrice albă pe bărbie și o voce calmă, aproape blândă.

— Cine a anulat internarea acum douăzeci de minute?

— Ea, a spus Rodica.

Pavel m-a privit.

— Ați cerut dumneavoastră anularea?

— Nu.

Un singur cuvânt. Dar, pentru prima dată în acea dimineață, nimeni nu m-a întrerupt.

Recepționera a tipărit înregistrarea. Hârtia fierbinte a ieșit încet din aparat, iar clopoțeii de la brățara mea au sunat când mi-am ridicat mâna spre ea.

Victor a făcut un pas înainte.

Pavel i-a blocat drumul.

— Nu atingeți documentul.

Doctorița Ionescu a pus ecografia pe tava scaunului și a privit ecranul imprimantei. Apoi recepționera a întors foaia către agent.

— Trebuie să vedeți cine a semnat aici, a spus ea.

Pavel a întins mâna spre hârtie, iar Victor și-a ridicat degetele, ca și cum urma să smulgă dovada înainte ca cineva să apuce s-o citească…

PARTEA 2

Pavel a luat foaia înainte ca Victor să ajungă la ea. Pentru o clipă, holul a amuțit. Se auzea doar bâzâitul neonului și respirația mea tăiată de încă o durere.

Agentul a coborât privirea asupra documentului.

— Cererea a fost introdusă la ora zece și treizeci și șapte.

— Exact, a spus Rodica. Nora mea era confuză și a decis să plece.

— Unde erați la zece și treizeci și șapte? a întrebat Pavel.

Victor a răspuns prea repede.

— Cu ea.

M-am uitat la el. La zece și treizeci și șapte, eu eram în salon, încercând să ajung la baie fără să-mi pierd echilibrul. Victor plecase cu aproape o oră înainte, spunând că are de rezolvat o problemă la recepție.

— Nu era cu mine, am spus.

Rodica a făcut un pas spre scaun.

— Mara, te rog, nu transforma o neînțelegere într-un scandal.

— M-ați scos din salon în halat rupt.

— Pentru că ai refuzat să cooperezi.

— Pentru că Victor m-a târât.

Doctorița Ionescu s-a apropiat și mi-a verificat pulsul. Avea degetele reci, dar atingerea ei m-a făcut să mă simt din nou om, nu un obiect mutat dintr-o cameră în alta.

— Contracțiile sunt mai dese, mi-a spus. Nu mai discutăm în picioare. Mara, te întorci imediat la monitorizare.

— Nu poate, a intervenit Victor. Trebuie să plecăm.

— Dumneavoastră puteți pleca, i-a răspuns ea. Pacienta rămâne.

Fața lui s-a întunecat.

— Sunt soțul ei.

— Și eu sunt medicul ei.

Pavel a cerut accesul la imaginile camerelor. Recepționera a introdus parola, iar monitorul mic de pe tejghea s-a luminat. Am văzut holul de la etaj, apoi ușa salonului meu. La ora zece și treizeci și șapte, o femeie cu părul roșcat intrase în cadru, purtând o eșarfă crem și o mapă verde.

Victor a devenit palid.

— Opriți înregistrarea, a spus el.

— De ce? am întrebat.

— Nu e treaba ta.

Femeia s-a apropiat de recepție. Avea o mână pe abdomen, deși nu părea însărcinată. A pus mapa pe tejghea și a vorbit cu recepționera. Sunetul era slab, dar se distingea ceva.

„Pentru doamna Mara Dima.”

Mi s-a strâns stomacul.

— Cine este? am întrebat.

Victor nu a răspuns.

Rodica a șoptit:

— O pacientă care are nevoie de liniște.

— În camera mea?

Înregistrarea s-a oprit exact înainte ca femeia să semneze. Pavel a cerut fișierul complet, iar recepționera a început să caute în arhivă.

Victor s-a apropiat de mine și a coborât vocea.

— Ascultă-mă. Dacă faci scandal, vei regreta. Am nevoie să semnezi că ai înțeles situația și că pleci de bunăvoie.

— De ce?

— Pentru că altfel te declară incapabilă să iei decizii.

Mi-a arătat un formular împăturit.

Mi-am văzut numele tipărit sus, dar semnătura de jos nu era a mea. Cineva încercase să-mi imite scrisul și desenase aceeași buclă lungă la litera M.

— Ai falsificat asta?

— Nu eu.

— Atunci cine?

Victor a privit spre mama lui. Rodica a strâns geanta până i s-au albit degetele.

În acel moment, telefonul doctoriței Ionescu a vibrat. Ea a citit mesajul și expresia i s-a schimbat.

— Pavel, verifică imediat numele femeii din înregistrare.

— De ce?

Doctorița mi-a apucat mâna.

— Pentru că ecografia pe care am primit-o nu arată doar contracții. Arată o problemă care poate pune în pericol toți cei patru copii.

Victor a făcut un pas înapoi.

— Ce problemă?

— Una pe care trebuia s-o știe mama, nu dumneavoastră.

Pavel a deschis dosarul electronic. Pe ecran a apărut fotografia femeii cu eșarfă crem. Sub fotografie era un nume pe care îl auzisem de sute de ori în șoaptele lui Victor.

Alina.

Și, lângă numele ei, apărea aceeași adresă de domiciliu ca a mea…

PARTEA 3

Alina. Numele a rămas suspendat între noi, mai greu decât aerul din hol.

Victor a încercat să-mi ia mâna.

— Mara, ascultă-mă. Nu este ceea ce crezi.

— Atunci spune-mi ce este.

El a deschis gura, dar nu a scos niciun sunet. Rodica s-a uitat spre ușa liftului, de parcă încă mai exista o cale de scăpare.

Pavel a mărit imaginea din dosar. Adresa era într-adevăr a noastră. Apartamentul nostru. Căsuța cu numărul 18, lipită pe cutia poștală.

— De ce are Alina adresa mea? am întrebat.

Victor și-a trecut mâna peste frunte.

— A stat temporar la noi.

Am râs scurt. Râsul m-a durut în abdomen.

— În timp ce eu eram internată?

— Nu te agita, a spus el.

— Nu-mi mai spune să nu mă agit!

Doctorița Ionescu a cerut din nou scaunul cu rotile. Un monitor portabil a fost adus de o asistentă, iar gelul rece de pe abdomen m-a făcut să tresar. Pe ecran, cele patru inimioare pâlpâiau neregulat.

— Copiii sunt stresați, a spus doctorița. Avem nevoie de sala de intervenții pregătită.

Victor a devenit alb.

— Nu puteți face nimic fără acordul meu.

— Nu este nevoie de acordul dumneavoastră pentru îngrijirea ei.

Pavel a primit între timp fișierul complet de la recepție. A conectat telefonul la monitor și a pornit înregistrarea de la început. Se vedea Alina intrând cu mapa verde. Se apropia de recepționeră și îi întindea o carte de identitate.

Apoi se auzea vocea lui Victor, venind din afara cadrului.

„Scrie că soția mea se externează. Camera trebuie eliberată până la prânz.”

Rodica a închis ochii.

Înregistrarea continua.

„Dacă întreabă cineva, Mara a avut o criză și a insistat să plece.”

Am simțit cum îmi amorțesc degetele. Nu pentru că aflam că mă înșelase. Asta o știam deja, din mesajele văzute cu o lună înainte. M-a zdrobit faptul că își repetase minciuna atât de calm, în timp ce eu îmi număram contracțiile singură.

Victor a întins mâna spre monitor.

— Închideți-l.

Pavel i-a prins încheietura.

— Nu mai atingeți nimic.

Doctorița Ionescu a luat formularul fals de pe tavă și l-a comparat cu semnătura mea din fișa medicală.

— Aceasta nu este semnătura ei.

— Poate a semnat în grabă, a spus Rodica.

— Nu, a spus doctorița. Și avem camera care arată cine a depus cererea.

Recepționera a introdus o altă înregistrare. În ea, Victor îi explica Alinei unde să stea și cum să răspundă dacă era întrebată de personal.

— Ai pregătit-o să se dea drept mine? am șoptit.

— Nu a fost nevoie să se dea drept tine, a izbucnit el. Camera era rezervată pentru ea, iar tu urma să fii transferată.

— De ce?

— Pentru că ea avea nevoie de operație estetică și nu suporta salonul comun.

A spus-o atât de simplu, încât parcă vorbea despre schimbarea unei mese.

Doctorița s-a ridicat.

— Paznicul va chema poliția. Iar dumneavoastră veți rămâne aici până când predăm toate documentele.

Victor a scos telefonul. A sunat pe cineva și a murmurat că situația a scăpat de sub control.

În aceeași clipă, telefonul lui Pavel a sunat. Ascultând, agentul și-a pierdut culoarea din obraji.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

El s-a uitat la mine.

— A fost găsită o a doua cerere. Nu pentru externare.

— Atunci pentru ce?

Pavel a privit către Victor.

— Pentru schimbarea beneficiarului din certificatul de naștere al copiilor. Cineva a încercat să treacă numele Alinei ca mamă…