PARTEA 4 — M-am întors în uniformă cu fiica noastră în brațe, iar când Peter mi-a aruncat raportul, mama lui a încetat să zâmbească

PARTEA 4

…Radu nu și-a terminat fraza, pentru că în spatele meu s-a auzit o bufnitură.

Peter încercase să fugă pe ușa din spate.

Am tras zăvorul înainte să ajungă la el. Emma plângea în brațele mele, iar fluierul mic de alamă din buzunarul uniformei mi s-a lovit de coapsă.

— Nu pleci nicăieri, am spus.

— Dă-te la o parte, Ana.

— Nu.

— Nu știi în ce te bagi.

— Știu exact. Într-un plan pe care l-ai scris chiar tu.

În mai puțin de zece minute, două mașini au oprit în fața casei. Nu era poliția, ci echipa trimisă de Radu: un specialist în calculatoare și o avocată care purta o mapă roșie. În urma lor au venit doi agenți, chemați de vecina mea, doamna Ionescu, care auzise scandalul prin perete.

Peter a încercat să zâmbească.

— A fost o neînțelegere de familie.

Avocata a pus mapa pe masă.

— O neînțelegere nu produce un raport medical fals, o cerere de custodie fabricată și o tentativă de transfer al unei proprietăți sub presiune.

Veronica s-a apropiat de mine.

— Ana, te rog. Putem să ștergem fișierele și să uităm.

— Nu eu am creat această noapte.

— Peter este fiul meu.

— Emma este fiica mea.

A fost prima dată când Veronica nu a găsit nimic de spus.

Specialistul a copiat laptopul bit cu bit. A găsit și conversațiile șterse. În ele, Peter îi trimitea lui Mara fotografii cu actele casei și îi scria că până luni „problema cu soția” va fi rezolvată.

Mara nu fusese doar o colegă.

Era femeia pentru care Peter pregătise camera de oaspeți și transferul proprietății. Crezuse că, dacă mă sperie suficient, voi pleca singură și voi renunța la orice drept asupra casei.

Dar mesajul misterios avea alt expeditor.

Radu a urmărit contul asociat solicitării laboratorului până la o adresă veche din oraș. Acolo locuise fratele meu mai mare, Daniel, dispărut cu șase ani înainte în incendiul de la Valea Roșie.

Daniel nu murise.

Folosise identitatea unui fost colaborator, iar printr-un intermediar trimisese comanda pentru test. Ani întregi îmi urmărise cariera, datoriile și fiecare misiune. Crezuse că mă poate împinge spre Peter, apoi să cumpere casa printr-o firmă paravan.

Când a aflat că planul fusese descoperit, a încercat să fugă din țară.

A fost găsit două zile mai târziu într-o gară, cu pașaportul altcuiva în buzunar.

Peter a primit ordin de restricție în aceeași noapte. Mara a fost audiată, apoi a recunoscut că îl ajutase să pregătească documentele. Veronica a pierdut dreptul de a se apropia de Emma până la finalizarea anchetei.

Nu m-am bucurat când i-am văzut cătușele lui Daniel.

Nici când Peter a fost dus la secție pentru declarații.

Am simțit doar oboseală.

În dimineața următoare, la ora șapte și jumătate, am mers cu Emma într-o cameră mică de la secție. Un agent a pus pe masă un aparat de redare.

— Avem nevoie să confirmați că vocea este a lui Peter, a spus el.

Am dat din cap.

Înregistrarea a pornit.

„Luni dimineață, Ana nu va mai avea unde să se întoarcă.”

Apoi vocea mea nu s-a auzit. S-a auzit doar vocea lui.

„Emma rămâne aici până când judecătorul semnează ordinul.”

Peter stătea pe scaunul din fața mea. Nu mai avea costumul impecabil din seara aceea. Purta aceeași cămașă, dar gulerul îi era mototolit.

Când și-a auzit propriile cuvinte, a coborât privirea.

— Nu am vrut să sune așa, a spus.

— Cum trebuia să sune?

— Eram speriat.

— Eu eram plecată să salvez oameni. Tu erai speriat că nu vei primi casa.

— Nu a fost doar despre casă.

— Ai scris-o în document.

El a privit spre mine.

— Dacă te întorci, putem încerca din nou.

— Nu.

— Pentru Emma.

— Tocmai pentru Emma nu.

A tăcut.

Am semnat declarația și am ieșit cu fetița în brațe. În hol, Radu mă aștepta cu o cutie de carton.

— Am recuperat lucrurile tale din casă.

Înăuntru se aflau două fotografii, o cană ciobită din cazarmă și fluierul meu de alamă. Îl lăsasem în buzunarul uniformei, dar Peter îl scosese și îl pusese pe birou când încercase să-mi verifice hainele.

Am ținut obiectul în palmă. Avea o zgârietură adâncă lângă orificiul lateral, făcută în prima mea intervenție adevărată. Îmi aminteam degetele comandantului meu închizându-se peste mâna mea.

„Când nu mai vezi drumul, suflă o dată. Oamenii te vor auzi.”

La trei săptămâni după aceea, locuiam într-un apartament mic din Brașov, la etajul patru, cu ferestre spre munți. În fiecare dimineață, Emma își împingea cuburile sub canapea și râdea când eu mă prefăceam că nu le găsesc.

M-am întors la serviciu, dar am cerut o perioadă fără misiuni lungi. Lucram la centrul de pregătire, unde îi învățam pe cei noi cum să intre într-o clădire plină de fum fără să-și piardă direcția.

Pe frigider era lipit un desen al Emmei. Avea trei oameni cu capete rotunde, o casă galbenă și un soare cu prea multe raze.

— Cine suntem? am întrebat-o.

— Eu, tu și casa noastră, a răspuns ea.

— Și soarele?

— Vine după noi.

În prima zi de ninsoare, am mers cu ea în parc. Emma a lăsat urme mici în zăpadă și a vrut să ducă singură sania. M-am așezat pe bancă, cu fluierul de alamă prins de cheia de la apartament.

Telefonul a vibrat.

Era un mesaj de la Peter.

„Am ieșit pe cauțiune. Nu cer bani și nu cer casa. Vreau doar să vă văd. M-am schimbat.”

Am citit mesajul o dată.

Apoi încă o dată.

Radu mă avertizase că va încerca să se întoarcă. Nu pentru că se schimbase, ci pentru că pierduse controlul și îi era teamă de viața fără mine.

Peter a mai trimis un mesaj.

„Spune-mi măcar că Emma își amintește de mine.”

Am privit-o pe fetiță. Își construia un tunel în zăpadă, cu mănușile ude și obrajii roșii.

Nu i-am răspuns lui Peter despre ce își amintea Emma.

I-am scris doar atât:

„Nu ne mai căuta. Orice discuție va trece prin avocați.”

Am apăsat trimitere și am închis telefonul.

Nu am simțit triumf.

Am simțit liniște.

Seara, acasă, Emma a adormit cu desenul strâns la piept. Am pus fluierul de alamă pe pervaz, lângă o cană de ceai. Lumina felinarului i-a alunecat peste zgârietură, făcând-o să semene cu o rază subțire de foc.

Pentru prima dată după mult timp, nu l-am mai ținut pentru a chema pe cineva să mă salveze.

L-am ținut ca să-mi amintesc că eu găsisem singură ieșirea.

Și, în casa aceea mică, nimeni nu ne-a mai spus să plecăm.