Logodnicul meu a rupt biletele în fața porții de îmbarcare, iar când i-am cerut să aleagă, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care logodnicul meu a rupt biletele pentru luna de miere în fața porții de îmbarcare, fosta lui iubită l-a sunat spunând că moare.

Țineam în mâna dreaptă biletul pentru Islanda, iar în stânga inelul cu diamant pe care Shen Nanchu mi-l pusese pe deget cu cinci luni înainte. În jurul nostru, Aeroportul Internațional din Nancheng vuia de valize, copii somnoroși și anunțuri metalice. O femeie își certa soțul pentru că uitase pașapoartele. Un cărucior cu bagaje mi-a lovit glezna.

Nanchu nici măcar nu a observat.

Telefonul lui vibra pentru a patra oară.

Pe ecran apărea numele Miao Miao.

— A avut o nouă criză, a spus el. Au internat-o.

— Sunt treizeci de cardiologi de gardă la Spitalul Central din Nancheng.

— Eu sunt medicul ei.

— Iar tu ești logodnicul meu.

Abia atunci și-a ridicat privirea. Avea maxilarul încordat și degetele strânse pe mânerul valizei negre. Mi-am dat seama că nu era speriat. Era iritat că îndrăznisem să-l fac să aleagă.

— Nu face o scenă, Qingtang. Are o afecțiune gravă. Îi este teamă și are încredere doar în mine.

Am privit ceasul mare de deasupra porții. Mai erau opt minute până la închiderea îmbarcării.

— Ce noroc pe ea, am spus. De fiecare dată când îi este teamă, tu alergi.

— Ești geloasă pe o femeie bolnavă?

— Sunt obosită să fiu ultima persoană la care te gândești.

Timp de cinci ani, răbdarea mea fusese bandajul tuturor rănilor lui. Îi vândusem trei obiecte de familie ca să poată deschide clinica privată. Îl ajutasem să convingă investitorii să nu se retragă. Îi revizuisem cercetările și chemasem experți când primele lui rezultate fuseseră contestate.

De fiecare dată, îmi spusese că după nuntă va fi altfel.

După nuntă.

Cuvintele acestea pot ține un om captiv mai mult decât orice lanț.

— Nu va muri pentru că urci într-un avion, am spus.

— Nu poți ști asta.

— Nici tu nu poți cere ca viața noastră să se oprească ori de câte ori Miao Miao strănută.

Fața lui s-a întunecat.

— M-am săturat de egoismul tău.

A smuls biletele din mâna mea și le-a rupt. Mai întâi pe al lui. Apoi pe al meu. Hârtia s-a sfâșiat cu un sunet subțire, aproape obscen de puternic în mijlocul aeroportului.

— Luna de miere poate fi repetată, a spus. O viață nu.

M-am uitat la bucățile de hârtie de lângă pantofii lui.

— Atunci ai ales-o pe ea.

— Nu aleg pe nimeni.

— Exact asta faci.

A ridicat valiza.

— Rămâi în Nancheng. Când Miao Miao se stabilizează, discutăm. Și să nu-i spui mamei mele că eu sunt vinovatul.

A plecat fără să se întoarcă.

Pentru prima dată în cinci ani, nu am alergat după el.

Mi-am scos inelul și l-am lăsat într-un coș de gunoi cu marginea zgâriată. Atunci Lin Feng, directorul juridic al familiei mele, a apărut lângă mine. Purta aceeași cravată vișinie pe care o purtase la toate negocierile importante, iar în mâna lui era o tabletă cu o fisură în colț.

— Domnișoară Yang, doctorul Shen tocmai a autorizat o achiziție urgentă pentru Miao Miao.

— Cu banii cui?

Lin Feng a ezitat.

— Cu banii fundației dumneavoastră.

Am zâmbit fără bucurie.

— Anulați-o.

— Doar operațiunea aceasta?

— Toate operațiunile.

— Inclusiv fondul de trei sute de milioane pentru noua unitate cardiologică?

Am privit spre poarta de îmbarcare, unde ultima familie urca în avion.

— Inclusiv acela.

Lin Feng și-a coborât vocea.

— Clinica se poate prăbuși.

— Clinica nu este a mea.

— Terenul este al dumneavoastră.

Mi-am deschis geanta și am scos telefonul. Aveam o rezervare personală, făcută cu luni înainte, pentru un zbor spre Reykjavik.

— Atunci să afle ce înseamnă să piardă tot ce credea că i se cuvine.

O oră mai târziu, avionul a început să ruleze pe pistă. Telefonul meu a vibrat de șaptesprezece ori. A optsprezecea chemare venea de la directorul financiar al clinicii.

Nu am răspuns.

Am deschis oblonul și am privit orașul micșorându-se sub nori. Pentru prima dată nu simțeam că abandonez pe cineva.

Simțeam că mă întorc la mine.

Apoi Lin Feng mi-a trimis un mesaj cu o singură fotografie și un avertisment: „Nu deschideți acest fișier până nu ajungeți singură.” Degetul meu s-a oprit deasupra ecranului, iar imaginea începea să se încarce…

PARTEA 2

Degetul meu a rămas deasupra ecranului până când avionul a trecut deasupra mării, iar fotografia s-a deschis singură.

Era o captură dintr-o cameră de supraveghere a salonului privat al clinicii. Miao Miao stătea într-un fotoliu alb, cu picioarele încrucișate, și mânca felii de pepene. Pe masă avea o cutie de prăjituri și un telefon roz. Nu arăta ca o femeie aflată la un pas de moarte.

Lin Feng îmi scrisese dedesubt: „Filmul complet se află pe server. Nu mai ștergeți nimic.”

Am ajuns în Islanda în zori. Cerul era atât de palid, încât părea că cineva îl spălase cu apă rece. La hotel, mi-am lăsat geanta lângă calorifer și am adormit fără să-mi scot haina.

Am dormit zece ore.

În următoarele două zile, am mers singură pe lângă ghețar, am băut cafea amară într-un local cu mese de lemn și am privit valurile lovind stâncile negre. În liniștea aceea am auzit, pentru prima dată, cât de obositor fusese zgomotul din viața mea.

În dimineața celei de-a treia zile, am pornit telefonul.

Aveam o sută patruzeci și trei de mesaje.

Nanchu dăduse o declarație publică. Spunea că familia Yang retrăsese finanțarea din cauza unei dispute sentimentale și că sute de pacienți puteau rămâne fără tratament. Pe rețelele de comunicare eram numită moștenitoare capricioasă, femeie rece și copil răsfățat.

Apoi m-a sunat.

— Unde naiba ești?

— Bună dimineața și ție.

— Înțelegi ce ai făcut?

— Perfect.

— Miao Miao a leșinat.

În timp ce vorbea, Lin Feng, aflat la masa din fața mea, mi-a trimis o înregistrare. Am apăsat pe redare. În salonul privat, Miao Miao ridica o farfurie cu mâna dreaptă, râdea și se prefăcea că dansează în fața unei asistente.

— Ce tragedie, am spus.

— Are nevoie de un medicament special. Și de sânge. Aveți aceeași grupă.

Am închis ochii. Nu mai era doar o minciună sentimentală. Încerca să-mi folosească trupul după ce îmi folosise banii, numele și munca.

— Vrei să mă întorc din Islanda ca să donez sânge fostei tale iubite?

— Nu este fosta mea iubită. Este pacienta mea.

— Atunci de ce îi spui „fetița mea” când crezi că dorm?

La celălalt capăt s-a făcut tăcere.

Auzisem acele cuvinte cu trei luni înainte, într-o noapte în care el se ridicase din pat și vorbise la telefon pe balcon. Îmi spusese că fusese un vis.

— Qingtang, nu te comporta ca un copil.

— Nu mă mai întorc.

— Ești furioasă.

— Sunt lucidă.

M-am ridicat și am mers la fereastră. Sub hotel, un băiat își trăgea sania peste zăpada subțire.

— Nu încerc să te pedepsesc ca să vii după mine. Pun capăt logodnei noastre.

Respirația lui s-a schimbat.

— Cinci ani nu dispar într-o zi.

— Ai dreptate. De aceea îți voi trimite lista cu tot ce au costat.

Am închis.

În aceeași după-amiază, Lin Feng mi-a trimis primele rezultate ale verificării financiare. Din fundația mea plecaseră sume către patru firme fără angajați și fără sedii reale. În acte figurau ca furnizori de tratamente cardiace pentru Miao Miao.

În realitate, plătiseră bijuterii, haine, bilete de avion și o suită la un hotel de cinci stele.

Apoi a apărut ceva mai greu de privit.

— Uitați-vă la acest articol, mi-a spus Lin Feng printr-o convorbire video.

Pe ecran se afla cercetarea lui Nanchu despre materiale biomimetice folosite în repararea valvelor. Am recunoscut schema din prima clipă.

Era a mea.

Cu ani înainte, studiind restaurarea obiectelor din bronz, descoperisem cum anumite aliaje reacționau la temperatură, presiune și coroziune. Îi arătasem notițele într-o seară, când încă îl iubeam și credeam că doi oameni pot împărți totul.

El schimbase termenii, adăugase câteva formule și publicase ideea sub numele lui.

— M-a furat, am spus.

— Probabil că nu o singură dată, a răspuns Lin Feng.

Am căutat în arhive. Schițele mele apăreau în fișierele lui cu date modificate. Mai mult, unele documente erau semnate de doctorul Wang, mentorul lui Nanchu.

În aceeași mapă am găsit rapoartele medicale ale lui Miao Miao.

Datele crizelor coincideau cu perioadele în care Nanchu ceruse bani, acces la laboratoarele familiei mele sau semnături pentru noi contracte.

Am simțit frig în stomac.

— Ea nu este bolnavă, am spus.

— Dovezile arată că simptomele au fost fabricate sau exagerate, mi-a răspuns Lin Feng. Dar încă nu știm cine a ordonat totul.

În clipa aceea, telefonul lui a sunat. A răspuns, apoi a devenit palid.

— Domnișoară Yang, cineva a intrat în arhiva fundației.

— Ce a luat?

Lin Feng s-a uitat la ecran.

— Nu a luat nimic. A lăsat un mesaj pentru dumneavoastră.

Mi-a trimis fotografia. Pe dosul unei copii a primului meu caiet de cercetare era scris cu cerneală neagră: „Dacă deschizi ușa aceasta, nu vei mai pierde doar un logodnic.”

În aceeași secundă, la recepția hotelului a sosit un bărbat care purta numele meu pe un plic sigilat și le spusese angajaților că venise să mă ducă acasă…

PARTEA 3

Bărbatul de la recepție nu a urcat. A rămas în hol, lângă șemineul din piatră, cu mâinile ascunse într-o haină lungă și cu o cutie metalică sub braț.

Lin Feng mi-a cerut să nu cobor singură.

— Cine este? am întrebat.

— Un curier trimis de doctorul Wang. Dar cutia nu conține documente medicale.

Am coborât împreună, la ora șase seara. Afară ningea mărunt, iar geamurile hotelului erau acoperite cu flori de gheață. Bărbatul s-a ridicat când m-a văzut.

— Domnișoară Yang, acesta este pentru dumneavoastră.

— De ce ați venit până aici?

— Pentru că în Nancheng nu mai era nimeni dispus să vorbească.

Lin Feng a luat cutia și a verificat sigiliul. Nu era rupt. Pe capac se afla o etichetă veche, cu numărul de inventar al unui laborator privat.

Am deschis-o.

Înăuntru se afla un dosar, o unitate de stocare și un raport medical original semnat de trei cardiologi independenți.

Lin Feng a desfăcut raportul. Prima pagină mi-a tăiat respirația.

— Spune-o cu voce tare, am cerut.

A înghițit în sec.

— Miao Miao nu suferă de cardiopatie. Ecografiile ei sunt normale. Medicamentele pe care le-a primit nu tratau nicio boală. Unele îi provocau amețeli și palpitații, pentru ca episoadele să pară reale.

Bărbatul de lângă șemineu și-a plecat capul.

— Doctorul Wang a refuzat să mai continue, a spus el. De aceea a trimis cutia.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Mi-am sprijinit mâna pe spătarul unui fotoliu. Lemnul era rece și aspru sub degete.

— Cine a inventat planul?

Curierul nu a răspuns.

Am deschis unitatea de stocare pe laptop. Primul fișier era o înregistrare audio. Vocile se auzeau clar, deși în fundal se auzea un ventilator.

Miao Miao râdea.

— Dacă mai întârzii, Qingtang va cere banii înapoi.

Apoi vocea lui Nanchu:

— Nu va cere nimic. Îi spun că există pacienți care depind de ea și se va simți vinovată.

— Iar dacă rupe logodna?

— Atunci o facem să pară instabilă. Familia ei are destui dușmani.

Am oprit înregistrarea. Nanchu își auzise singur vocea, dar eu încă nu eram pregătită să o aud.

— Mai este una, a spus Lin Feng.

Al doilea fișier conținea scanări ale caietelor mele de restaurare, fotografii ale notițelor și un contract între Nanchu, doctorul Wang și o societate înregistrată pe numele lui Miao Miao. Contractul arăta că drepturile asupra cercetării mele urmau să fie transferate unei companii străine, iar clinica lui Nanchu urma să primească finanțare în schimb.

Nu fusese doar un hoț.

Fusese o piesă într-un plan mai mare.

Pe ultima pagină apărea un nume: Guo Zhenhai, președintele grupului care încercase să cumpere terenul fundației mele cu doi ani înainte. Tatăl lui Nanchu îi respinsese oferta. După aceea, un incendiu distrusese laboratorul familiei mele, iar ancheta fusese închisă ca accident.

— El a finanțat clinica? am întrebat.

— Și a cumpărat tăcerea unor oameni, a răspuns Lin Feng. Probabil vrea terenul și formulele dumneavoastră.

Telefonul meu a început să sune.

Pe ecran era Nanchu.

Am răspuns și am pus difuzorul.

— Unde ești? a întrebat el. Trebuie să te întorci imediat.

— Miao Miao nu este bolnavă.

Tăcerea lui a fost atât de lungă, încât am auzit focul din șemineu.

— Cine ți-a spus asta?

— Tu.

Lin Feng a pornit înregistrarea. Vocea lui Nanchu s-a răspândit în holul hotelului: „Nu va cere nimic. Îi spun că există pacienți care depind de ea.”

În telefon, el a început să respire greu.

— Qingtang, ascultă-mă…

— Mi-ai furat cercetarea, banii și cinci ani din viață.

— Nu înțelegi ce se întâmplă.

— Atunci explică-mi.

Nu a putut.

Bărbatul trimis de doctorul Wang s-a apropiat și mi-a întins o ultimă fotografie. În ea, Guo Zhenhai intra în clinica lui Nanchu cu două zile înainte de plecarea mea.

Pe spatele fotografiei era scris: „Mâine dimineață vine după teren. Dacă refuzi, va folosi înregistrarea.”

În acel moment, telefonul lui Lin Feng a sunat din nou. A ascultat câteva secunde, apoi mi-a spus:

— Domnișoară Yang, Guo Zhenhai a cerut deja instanței înghețarea conturilor dumneavoastră. Și pretinde că documentele sunt falsificate.

Am privit zăpada de dincolo de geam.

Nanchu încetase să mai fie problema principală.

Adevăratul pericol tocmai îmi declarase război…