Am intrat în biroul șefului temut ca să prind un cățel, iar când m-a văzut în scaunul lui, bodyguarzii au încremenit

La ora opt și șaptesprezece minute, am intrat în biroul lui Dominic Castellano fugind după un cățel care purta între dinți un dosar cu ștampilă roșie.

— Dă-mi-l imediat, hoțule blănos!

Cățelul a alunecat pe parchetul lustruit, a ocolit biroul masiv de nuc și s-a strecurat printre picioarele mele. Am întins mâna, am călcat pe marginea covorului și, într-o clipă care mi-a părut nesfârșită, am căzut direct în scaunul lui Dominic.

Un șervet de servire argintiu mi s-a înfășurat în jurul încheieturii. O pereche de ochelari a zburat de pe birou și mi-a aterizat strâmb pe nas.

În încăpere s-a făcut liniște.

Cei doi oameni înarmați de lângă ferestre și-au dus mâinile sub sacouri. Eu am rămas nemișcată, cu dosarul ud lipit de piept și cu un cățel de douăsprezece săptămâni așezat pe pantoful stăpânului său.

Dominic Castellano m-a privit peste birou.

Toată casa cunoștea cele trei reguli ale lui: nu intrai în biroul privat fără voie, nu atingeai nimic de pe birou și nu-l făceai niciodată să repete un ordin.

Eu le încălcasem pe toate în șase secunde.

Apoi Dominic a râs.

Nu un zâmbet scurt. Nu o expirație amuzată. A fost un râs adânc, răgușit, aproape uitat, de parcă cineva descuiase o cameră închisă de nouă ani.

Unul dintre paznici s-a uitat la celălalt.

— Domnule, a șoptit el, totul este în regulă?

Mi-am scos ochelarii și i-am întins lui Dominic.

— Presupun că acesta este momentul în care îmi caut un alt loc de muncă.

Râsul i s-a stins, dar ceva a rămas în ochii lui întunecați.

— Numele tău?

— Mara O’Leary.

— De cât timp lucrezi aici?

— De șase zile.

— Și nimeni nu ți-a spus că biroul meu este interzis?

— Toată lumea mi-a spus. De mai multe ori.

Cățelul s-a așezat din nou pe pantoful lui.

— În apărarea mea, am spus, animalul dumneavoastră are o personalitate convingătoare.

În ușă a apărut Evelyn Price, administratoarea domeniului, cu costumul ei antracit și zâmbetul rece.

— Îmi cer scuze, domnule Castellano. Angajata este temporară. Această încălcare va fi rezolvată imediat.

Stomacul mi s-a strâns. Aveam nevoie de salariul acela. Cu șase luni înainte, brutăria familiei mele se închisese după patruzeci și trei de ani. Datoriile, chiria mărită, cuptoarele stricate și partenerul care ne furase banii îngropaseră afacerea. Fratele meu, Sean, plecase la muncă în Ohio, iar mama locuia la mătușa mea în Wisconsin.

Nu-mi permiteam să fiu concediată pentru că mă prăbușisem în scaunul unui om periculos.

Dominic a privit dosarul de pe birou, apoi spre Evelyn.

— Ce anume va fi rezolvat?

— Faptul că a intrat fără permisiune.

— A recuperat ceva ce-mi aparține.

— Da, însă…

— Atunci a fost recuperat.

Evelyn și-a strâns buzele.

Dominic s-a uitat din nou la mine.

— Poți pleca, doamnă O’Leary.

Am ieșit cu pași nesiguri. Pe coridor, Betty, cea mai veche menajeră, m-a prins de braț.

— Ți-a cerut numele.

— Am observat.

— Nu cere niciodată numele oamenilor.

— Poate încearcă să se schimbe.

Betty a pălit.

În acea după-amiază, în camera de spălat de la subsol, am găsit pe podea o pată mică de cerneală roșie. Era aceeași culoare cu ștampila de pe dosar. Când m-am aplecat să o șterg, am observat ceva prins în șervetul argintiu: un fir subțire de hârtie, cu trei cuvinte scrise de mână.

Nu avea sens să fie acolo.

La ora zece seara, telefonul meu a vibrat. Număr necunoscut.

— Dacă vrei să-ți vezi fratele în viață, nu-i spune lui Dominic ce ai găsit.

Am scăpat telefonul în chiuvetă.

În aceeași clipă, ușa camerei de spălat s-a încuiat din exterior, iar clanța a început să se miște încet…

PARTEA 2

Clanța s-a oprit, apoi cineva a bătut de două ori în ușa metalică.

— Mara, deschide.

Era vocea lui Dominic.

Am strâns telefonul ud în palmă. Pe ecran, mesajul încă strălucea: Dacă vrei să-ți vezi fratele în viață, nu-i spune lui Dominic ce ai găsit.

— Doamnă O’Leary? a spus el din nou.

— Vin imediat.

— Ușa este încuiată.

— Știu.

— Atunci de ce nu deschizi?

Am privit spre geamul îngust de lângă tavan. Nu aveam unde să fug. Am descuiat.

Dominic stătea singur pe coridor, fără sacou, cu cămașa albă desfăcută la gât. În mâna lui ținea șervetul argintiu pe care îl purtasem dimineață. Mirosea a detergent și a lemn umed. În spatele lui, lumina becurilor se reflecta în podeaua lucioasă.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat.

— Nimic.

— În casa mea, oamenii spun „nimic” atunci când ascund ceva.

— Atunci casa dumneavoastră are o problemă cu oamenii.

Pentru o clipă, colțul gurii i s-a mișcat. Apoi privirea i-a coborât spre telefonul meu.

— Arată-mi.

— Nu.

Cuvântul a ieșit înainte să apuc să-l opresc.

Dominic a făcut un pas spre mine.

— Nu este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc des cu mine.

— Poate că ar trebui să-l auziți mai des.

Mi-am simțit genunchii moi, dar am rămas în picioare. Nu știam de ce nu țipam. Poate pentru că, atunci când m-a privit, nu am văzut furie. Am văzut teamă. O teamă atât de veche, încât devenise parte din chipul lui.

— Sean este în Ohio, am spus.

— Știu.

— De unde?

— Pentru că ai verificat de trei ori dacă salariul tău poate fi trimis într-un cont comun cu el.

— M-ați urmărit?

— Te-am protejat.

Am râs fără veselie.

— Nu-mi spuneți că protejați oamenii după ce le cercetați telefoanele.

Un sunet sec s-a auzit în capătul coridorului. Evelyn apărea din întuneric, ținând o mapă verde închis.

— Domnule Castellano, consiliul așteaptă răspunsul dumneavoastră până dimineață.

Dominic nici nu s-a uitat la ea.

— Lasă mapa.

— Este urgentă.

— Am spus să o lași.

Evelyn a pus mapa pe o masă laterală, dar ochii ei au rămas fixați pe mine.

— Angajatele curioase nu rezistă mult în această casă, doamnă O’Leary.

— Nici administratoarele care amenință oamenii nu par foarte stabile profesional.

Dominic a întors capul spre mine. Nu știam dacă tocmai mă salvasem sau îmi semnasem concedierea.

— Du-te în camera ta, a spus el.

— Fratele meu este în pericol?

El a tăcut.

Tăcerea lui a fost răspunsul.

La două noaptea, nu am reușit să adorm. Am coborât în bucătărie și am găsit ușa din spate întredeschisă. Afară ploua. Pe treptele de piatră era o cutie de carton udă, iar înăuntru se afla cățelul cu o zgardă roșie și o cheie mică prinsă de medalion.

Pe medalion era gravată litera E.

— Nu poți rămâne aici, am șoptit.

— Ba poate, a spus o voce din spatele meu.

Dominic stătea în prag.

A luat cățelul în brațe, iar animalul i-a lins bărbia. Pentru prima dată, omul pe care toți îl numeau monstru a zâmbit fără să-și dea seama.

— Cine este E? am întrebat.

Zâmbetul a dispărut.

— Sora mea.

— Este în viață?

Dominic a strâns cățelul mai aproape.

— A murit acum nouă ani.

În dimineața următoare, mi-a cerut să merg cu el în birou. Pe masă se afla dosarul umed, lângă mapa verde a lui Evelyn. Geamurile erau acoperite de ploaie, iar în aer mirosea a ceară și cafea amară.

— De ce eu? am întrebat.

— Pentru că ai găsit dosarul.

— Cățelul l-a găsit.

— Cățelul a găsit hârtia. Tu ai observat cerneala.

A deschis sertarul de jos și a scos o fotografie veche. O fată cu păr castaniu ținea în brațe un cățeluș cu o pată albă pe frunte.

— Elena, a spus el. Avea douăzeci și unu de ani când a fost ucisă.

— Și ce legătură are cu dosarul?

Dominic mi-a împins spre mine prima pagină. Nu am apucat să o citesc. Telefonul lui a sunat.

A ascultat fără să vorbească.

Apoi fața i s-a golit de culoare.

— Sean a dispărut din Ohio.

Înainte să pot răspunde, pe ecranul telefonului meu a apărut o fotografie nouă. Fratele meu era legat de un scaun, într-o încăpere necunoscută. Sub imagine erau doar șase cuvinte.

Adu dosarul la vechiul depozit de pe chei, singură, sau el moare…

PARTEA 3

— Nu mergi singură, am spus.

Dominic m-a privit peste birou, iar ploaia bătea în ferestre ca niște degete nerăbdătoare.

— Mesajul ți-a cerut să mergi singură.

— Mesajul nu conduce casa asta.

— În sfârșit, ai înțeles ceva.

La ora unsprezece și jumătate, în biroul privat, amândoi am deschis dosarul. Cățelul dormea sub masa de conferințe, cu lăbuțele tresărind în somn. În încăpere mirosea a hârtie udă și tutun rece.

Primele pagini erau extrase bancare. Urmau rapoarte medicale, liste de transporturi și copii după contracte. În josul fiecărei pagini apărea semnătura lui Adrian Vale, avocatul familiei Castellano.

Dominic a întors foaia după foaie, fără să clipească.

— Adrian a spus că Elena a fost ucisă de oamenii lui Rinaldi, a murmurat el.

— Aici scrie altceva.

Am ridicat raportul medical. Data era cu trei zile înainte de moartea Elenei. Cauza oficială fusese o împușcătură în depozitul de la chei, dar raportul arăta urme de sedative și o leziune la ceafă.

— Ea nu a murit în timpul atacului, am spus. A fost ținută în viață.

Dominic și-a încleștat degetele pe marginea mesei.

— Cine a semnat transferul?

Am întors pagina.

Evelyn Price.

Pentru câteva secunde, nu s-a auzit decât ticăitul ceasului.

Ușa s-a deschis.

Evelyn a intrat cu Adrian Vale în spatele ei. El purta un costum bleumarin și ținea o umbrelă închisă, deși venise prin coridorul acoperit.

— Nu trebuia să deschizi dosarul, a spus Evelyn.

Dominic s-a ridicat încet.

— Ai știut.

— Am încercat să te protejez.

— De ce?

— De adevăr.

Adrian a făcut un pas înainte.

— Domnule Castellano, trebuie să plecați imediat din oraș. Înregistrările au dispărut, iar oamenii lui Rinaldi se apropie.

Am scos din buzunar micul dispozitiv pe care îl găsisem ascuns în căptușeala dosarului. Îl primisem de la Betty cu o oră înainte.

— Poate că nu au dispărut toate.

Am apăsat butonul.

Vocea lui Evelyn a umplut camera.

„Elena a văzut registrele. Dacă Dominic află, își va distruge singur imperiul. Țineți-o în depozit până când Adrian termină transferurile.”

A urmat vocea lui Adrian.

„Iar dacă se opune?”

„Atunci faceți să pară că a fost ucisă de Rinaldi.”

Înregistrarea s-a oprit.

Evelyn a devenit albă.

Adrian a scăpat umbrela. Metalul a lovit podeaua cu un zgomot ascuțit.

Dominic nu se mișca.

— Nouă ani, a spus el. Nouă ani am crezut că nu am putut să o apăr.

— Tu ai semnat ordinele de răzbunare, a ripostat Evelyn. Ai trimis oameni după nevinovați. Ai ars vieți întregi pentru o minciună pe care ai vrut să o crezi.

— Nu, am spus eu. Minciuna a fost a voastră. Alegerile de după aceea au fost ale lui.

Dominic s-a întors spre mine.

— Cum ai obținut înregistrarea?

— Betty mi-a spus că Elena i-a cerut să păstreze o copie. A ascuns dispozitivul în căptușeala unui șervet de servire. Nu a avut curaj să-l scoată până acum.

Evelyn a făcut un pas spre ușă.

— Nu înțelegi cu cine te joci.

— Ba da, am răspuns. Cu oameni care au avut nouă ani să spună adevărul și au ales să tacă.

În acel moment, telefonul lui Dominic a vibrat.

Un mesaj de la numărul necunoscut.

O fotografie cu Sean, încă legat, dar de data aceasta lângă o femeie palidă, cu părul castaniu și o cicatrice sub bărbie.

Sub fotografie era scris: Dacă vreți să o vedeți pe Elena, veniți fără poliție. Și aduceți-o pe Mara…