Mi-am găsit propria casă transformată într-o capcană, iar când femeia de serviciu a ridicat arma, Carmine a încetat să zâmbească

Arma rece mi-a atins spatele exact în clipa în care aproape șapte sute de invitați aplaudau discursul meu despre generozitate și speranță.

— Nu te întoarce, șopti femeia. Mergi cu mine dacă vrei să rămâi în viață.

Vocea îi tremura, dar degetul nu-i tremura suficient cât să-mi inspire încredere. Țeava revolverului lovea ritmic nasturele hainei mele, un clinchet mic, absurd, pierdut sub muzica cvartetului de coarde. În salon, politicienii ridicau pahare de șampanie, iar Carmine Vale, omul pe care îl considerasem fratele meu timp de douăzeci de ani, zâmbea lângă șemineu.

Nu m-am întors.

— Ții arma greșit, am spus.

— De la distanța asta nu contează.

— Contează dacă vrei să trăiești și tu.

— Eu încerc să te fac pe tine să trăiești.

Asta m-a făcut să tac.

Am mers pe coridorul întunecat, printre uși de stejar și tablouri cu oameni morți de mult. Femeia mirosea a dezinfectant cu lămâie, amidon și frică. O recunoșteam. Era noua șefă a personalului de curățenie, cea care lucra în casă de două săptămâni și cinci zile.

— Cum te cheamă?

— Continuă să mergi.

— Eu știu numele tuturor celor care intră în casa mea.

— Atunci ar fi trebuit să știi și cine te trădează.

Am ajuns la liftul de serviciu. Ea apăsă butonul, iar eu observai vânătaia violetă din jurul degetului mare. Nu era o ucigașă profesionistă. Un profesionist nu respira ca și cum fiecare gură de aer ar fi putut fi ultima.

Ușile se deschiseră. Am intrat. Femeia apăsă butonul subsolului, apoi opri liftul între etaje. Cabina se zgudui, iar becul galben de urgență îi făcu fața să pară aproape transparentă.

Coborî revolverul vechi.

— Mai ai douăzeci de secunde, am spus.

— Mă numesc Nora Bennett. Acum zece minute, patru bărbați înarmați au intrat prin docul de încărcare. Poartă veste tactice și arme cu amortizoare. Joey Crane le-a deschis poarta.

Joey păzea proprietatea de doisprezece ani.

— Camerele din aripa de vest sunt oprite. Trei paznici au dispărut. Bărbații se deplasează spre sala de bal.

— Și tu ai observat toate acestea în timp ce ștergeai argintăria?

— Duceam gunoiul. L-am văzut pe Joey împușcând paznicul de la poartă după ce i-a lăsat să intre.

Mi-am simțit maxilarul încleștându-se.

— Unde este Carmine?

— A ieșit din sală acum douăzeci și trei de minute. A spus că trebuie să dea un telefon.

— De ce nu ai fugit?

— Porțile exterioare au fost închise.

— Atunci de ce te-ai întors după mine?

Nora își coborî ochii spre revolver.

— Pentru că fratele meu a murit ca să afle ce se întâmplă aici.

Înainte să pot pune următoarea întrebare, pași grei se auziră deasupra noastră. Un glas strigă din coridor:

— Verificați fiecare încăpere! Nu trebuie să ajungă în sala de bal!

Nora reporni liftul. Când ușile se deschiseră la subsol, am scos pistolul ascuns sub haină.

— Pe aici, spuse ea.

M-a condus printre pivnițe, camere pentru cazane și rafturi de vinuri vechi. În spatele unei grămezi de lăzi, zidul era umflat de umezeală. Nora smulse o cărămidă, apoi încă una. În spatele lor apăru un tunel îngust.

O ușă se izbi în apropiere.

— Căutați în pivnițe!

Nora se strecură prin deschizătură. Am urmat-o și am tras câteva cărămizi peste gaură. Cizmele se apropiară. Lumina lanternelor tăie crăpăturile zidului.

Nora își acoperi gura cu ambele mâini. Eu țineam pistolul ridicat, încercând să-mi controlez respirația.

Apoi un glas rosti:

— Dacă îl găsim pe Russo, nu-l împușcați imediat. Carmine vrea să-i spună ceva mai întâi…

PARTEA 2

— Dacă îl găsim pe Russo, nu-l împușcați imediat. Carmine vrea să-i spună ceva mai întâi…

Glasul se îndepărtă, iar eu am rămas nemișcat în tunel, cu apa rece până la glezne și cu mâna strânsă pe pistol. Nora tremura lângă mine. De data aceasta nu mai era doar frică. Era furie.

— Ce voia să-mi spună Carmine? am șoptit.

— Nu știu.

— Ai spus că fratele tău a murit ca să afle ce se întâmplă aici.

— Nu acum.

— Acum, Nora.

Mi-a întâlnit privirea în lumina îngustă a lanternei. Pe obraz îi rămăsese o dungă de praf, iar părul desfăcut din coc îi atârna ud lângă tâmplă.

— Fratele meu, Daniel, a fost contabilul lui Carmine. Nu al tău. Cel puțin așa credea toată lumea. Cu trei săptămâni în urmă, a găsit plăți către oameni care nu existau în registre. A găsit și numele unor judecători, doi inspectori și trei paznici.

— Și a venit la tine?

— A venit să-mi spună că urma să dispară. A doua zi, mașina lui a fost găsită într-un râu.

În spatele nostru se auzi un zgomot metalic. Cineva încerca să deschidă grilajul de la celălalt capăt al tunelului.

— Mi-ai urmărit casa înainte să fii angajată? am întrebat.

— Am venit să găsesc dovada pe care Daniel nu a reușit să o scoată de aici.

— Și de ce să te cred?

— Pentru că, dacă voiam să te ucid, îți apăsam țeava în ceafă, nu te conduceam printr-un tunel plin de noroi.

Avea dreptate. Nu mi-a plăcut, dar avea dreptate.

Am înaintat până la capătul pasajului. O trapă ruginită se deschidea într-o alee îngustă din spatele proprietății. Afară ningea mărunt, iar aerul mirosea a asfalt ud. Am scos telefonul. Nu aveam semnal.

— Există o mașină? am întrebat.

— În garajul vechi. Dar Joey a încuiat ușile.

— Atunci intrăm în garaj.

— Nu. Oamenii lui Carmine verifică ieșirile.

— Dacă rămânem aici, ne găsesc.

Nora a scos din buzunar un obiect mic, învelit într-o bucată de pânză. L-a desfăcut cu grijă. Era un card de memorie prins într-o carcasă de alamă, zgâriată pe margine.

— Daniel mi l-a trimis cu o oră înainte să moară. A scris doar atât: „Nu-l lăsa pe Dominic să creadă că este singurul vinovat.”

Am privit cuvintele de pe ecranul telefonului ei.

— Ce înseamnă asta?

— Nu știu. Dar cardul era ascuns în camera ta de lucru.

— În camera mea?

— Sub sertarul din mijloc. Acolo am găsit și o cheie pe care nu am mai văzut-o niciodată.

A scos cheia. Avea forma unei frunze și o pată roșie întunecată pe mâner. Mi-am amintit de tatăl meu. Avea o cheie identică, prinsă cândva de un lanț la brâu, înainte să moară într-un presupus accident.

În depărtare, sirenele începeau să se audă. Nu știam dacă erau ajutorul sau oamenii lui Carmine care chemau poliția ca să mă transforme în fugar.

Telefonul meu vibră brusc. Un singur mesaj apăruse pe ecran, de la numărul lui Carmine.

„Vino singur la capelă. Dacă nu, Nora moare înainte să se termine noaptea.”

Nora citi mesajul peste umărul meu.

— Nu te duci, spuse ea.

— Știe unde ești.

— Știe unde vrea să creadă că suntem.

Apoi îmi arătă o fotografie făcută de Daniel în ziua morții sale. În fundal se vedea capela familiei, iar lângă ușă, un bărbat pe care îl recunoșteam imediat.

Eu însumi.

Doar că fotografia fusese făcută cu șase ore înainte ca eu să ajung la proprietate.

Nora îmi puse mâna pe braț.

— Dominic, cineva a purtat hainele tale și a intrat aici înaintea ta…

PARTEA 3

— Dominic, cineva a purtat hainele tale și a intrat aici înaintea ta…

Am privit fotografia până când marginile ei au început să se estompeze. Bărbatul din imagine purta haina mea neagră, cravata mea și insigna veche a familiei Russo. De la distanță, oricine m-ar fi confundat cu el.

— Nu este doar o deghizare, am spus.

— Ce vrei să spui?

— Insigna aceea nu mai există. A ars în biroul tatălui meu în noaptea în care a murit.

Nora scoase cardul din carcasa de alamă.

— Atunci ascultăm ce a păstrat Daniel.

Ne-am retras într-o cameră tehnică abandonată, sub o clădire vecină. La ora două fără un sfert dimineața, am găsit un calculator vechi conectat la un generator. Ecranul pâlpâia, iar cablurile atârnau din tavan ca niște rădăcini negre.

Nora introduse cardul.

Prima înregistrare era un fișier audio. Vocea lui Daniel se auzi slab, răgușită, dar clară.

— Dacă ascultă Nora, să plece din oraș. Dacă ascultă Dominic Russo, să nu aibă încredere în Carmine Vale. El a ordonat moartea tatălui tău.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele.

Nora își duse mâna la gură.

Înregistrarea continuă.

— Carmine a furat banii din fundație timp de doisprezece ani. A folosit numele lui Dominic pentru a cumpăra judecători și oameni politici. Dominic nu știa. Tot ce refuza el să semneze era falsificat după aceea. Dar acum a găsit registrele adevărate. Carmine știe că urmează să fie expus.

Un al doilea glas se auzi pe fundal. Carmine.

— Băiatul trebuie să moară în seara dineului. Puneți arma în mâna lui și lăsați-l lângă cadavrul contabilului. Toată lumea va crede că Russo și-a omorât omul, apoi s-a sinucis.

M-am ridicat atât de repede, încât scaunul de metal se răsturnă.

— Nu, am spus. Nu poate fi adevărat.

Nora apăsă pauză.

— Ai auzit vocea lui.

— Am auzit o înregistrare.

— Și bărbatul din fotografie?

Nu am răspuns.

Pe card exista și un document scanat. Nora îl deschise. Era un registru cu plăți, date, inițiale și semnături. În partea de jos se afla numele lui Joey Crane, apoi al lui Carmine Vale. Ultima pagină avea semnătura tatălui meu, dar lângă ea era o notă scrisă de mână: „Nu Dominic. Carmine.”

Am recunoscut scrisul tatălui meu.

— Știa, am șoptit.

— Probabil încerca să te protejeze.

— Și a murit pentru asta.

Nora se apropie de mine.

— Daniel a ascuns încă o copie. În seiful din capela familiei. Cheia pe care am găsit-o era pentru el.

În acel moment, telefonul ei sună. Număr necunoscut.

Am răspuns eu.

— Dominic, vocea lui Carmine era calmă. Ai ascultat mesajul lui Daniel.

— Unde estești?

— În camera de bal. Invitații încă nu știu nimic. Paznicii tăi au armele îndreptate spre ei. Dacă intri în capelă în următoarele zece minute, Nora va rămâne în viață.

— De ce ai lăsat-o să mă găsească?

Carmine a râs încet.

— Pentru că știam că va veni după card. Și pentru că aveam nevoie să te aduc într-un loc unde toate camerele te vor înregistra cu o armă în mână.

A închis.

Pe ecranul calculatorului apăru un nou fișier, trimis de la distanță. Era imaginea live din sala de bal. Invitații stăteau înghesuiți lângă pereți. Joey ținea un pistol la tâmpla unui senator. Iar lângă pian, Carmine ridica un detonator.

— Are explozibili, am spus.

Nora privi ecranul, apoi cheia în formă de frunză.

— Nu vrea doar să te omoare.

Telefonul meu vibră din nou. De data aceasta, mesajul nu era de la Carmine, ci de la un număr ascuns.

„Dacă deschizi seiful, vei afla cine a apăsat ultima dată pe trăgaci în noaptea morții tatălui tău…”