Am fost tratată ca o simplă infirmieră când atacatorii au intrat în spital, iar căpitanul a încetat brusc să mai zâmbească

La ora 13:47, primul glonț a trecut prin cortul spitalului și s-a înfipt în sticla cu ser de lângă mâna mea. Sticla s-a spart, lichidul limpede s-a amestecat cu sângele de pe podea, iar soldatul de pe patul trei a început să țipe.

— Toată lumea la pământ! am strigat.

Nu a fost un ordin spus ca o infirmieră. A fost vocea pe care o folosisem cândva în locuri unde o secundă de întârziere însemna o pungă neagră și o familie fără rămas-bun.

L-am apucat pe Eric Dawson de gulerul halatului și l-am tras după dulapul metalic cu materiale sterile. Avea doar nouăsprezece ani și o rană de schijă în umăr. Încă ținea între degete o brățară de hârtie pe care scria numele lui. Brățara s-a rupt în timp ce îl trăgeam, iar bucata cu numele a alunecat sub pat.

— Ce se întâmplă? a șoptit el.

— Nu ridica ochii.

— Sunt înarmați?

Am ascultat rafalele. Nu erau focuri haotice. Se auzeau dinspre intrarea sudică, apoi dinspre est, apoi aproape de cortul de triaj. Trei direcții. Mișcare coordonată. Comenzi scurte.

— Da, am spus. Și știu exact ce fac.

Căpitanul Marcus Webb s-a ridicat de lângă masa de operație. Mănușile lui erau pline de sânge, iar lampa portabilă îi arunca umbre tăioase pe obraz.

— Ross, du pacienții în camera rece.

— Nu există timp.

— Nu te-am întrebat dacă există timp.

— Dacă îi mutăm acum, îi expunem pe coridor.

O rafală a sfâșiat pânza de deasupra noastră. Becul atârnat de un cablu a început să se legene, lovind metalul cu un clinchet subțire.

— Ross! a urlat Webb.

M-am uitat la el. Pentru prima dată în optsprezece luni, căpitanul a văzut ceva în ochii mei pe care nu-l putea pune pe seama oboselii.

— Închideți toate intrările, am spus.

— Nu ești comandantul bazei.

— Atunci găsiți comandantul bazei și întrebați-l de ce oamenii lui au lăsat trei echipe să ajungă până aici.

O asistentă, Lidia Moore, a venit alergând printre paturi. Ținea o tavă de instrumente lipită de piept.

— Camilla, soldatul de la intrare sângerează. Sunt doar doi apărători acolo.

— Câți atacatori?

— Nu știu. Am văzut cel puțin zece.

Zece la intrare. Foc din două laturi. Generatorul mort. Radioul tăcut.

Și atunci am observat ceva: atacatorii nu trăgeau la întâmplare. Evitau zona cu butelii de oxigen. Nu loveau cortul de chirurgie. Înaintau către camera unde erau păstrate registrele pacienților și comunicațiile medicale.

Nu veniseră doar să ucidă.

Căutau pe cineva.

— Webb, duceți-i pe toți în spatele zidului de nisip, am spus.

— Iar tu?

Mi-am scos halatul albastru. Sub el aveam uniforma, dar la brâu nu purtam armă. Doar o foarfecă medicală grea și un ecuson prins cu o agrafă aurie în formă de frunză de dafin, primit de la mama mea înainte de ultima misiune.

— Eu mă duc să văd cât de aproape sunt.

— Camilla, nu face asta.

Dinspre intrarea estică s-a auzit un strigăt. Apoi lemnul lăzii cu pansamente s-a despicat sub gloanțe.

Am făcut primul pas spre coridor, când o mână înarmată a apărut prin deschizătura cortului, iar degetele s-au întins către clapeta de la intrare…

PARTEA 2

Degetele s-au închis pe clapeta cortului, iar eu am lovit încheietura cu mânerul foarfecii. Arma a căzut în nisip. În aceeași mișcare, am tras omul după marginea pânzei și l-am izbit cu umărul de stâlpul metalic.

Totul a durat mai puțin decât o respirație.

Lidia a rămas cu tava în brațe, cu ochii mari.

— Cum ai făcut asta?

— Închide cortul.

— Camilla, el are armă!

— Nu pentru mult timp.

Am ridicat pistolul și am împins încărcătorul. Modelul era vechi, dar familiar. Prea familiar. Pe încheietura micului agresor era tatuată o săgeată neagră, iar sub ea trei puncte. Un semn pe care nu-l mai văzusem de șase ani, într-o clădire fără adresă și fără ferestre.

Mi s-a strâns stomacul.

— Îi cunoști? a întrebat Webb.

— Nu aici.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că nu sunt doar luptători care au pătruns în bază.

Un urlet s-a auzit dinspre camera rece. Pacienții fuseseră împinși înăuntru, dar ușa nu se închisese complet. Un soldat cu cască neagră a apărut la capătul culoarului, ținând o lanternă roșie sub țeava armei.

Am stins lampa de urgență cu palma. Cortul s-a cufundat în întuneric, în afară de fulgerele scurte ale focurilor de armă de dincolo de pânză.

— Rămâneți jos, am șoptit.

— Ross, ai un plan? a întrebat Webb.

— Aveam unul. Acum am altul.

Am aruncat tava Lidiei în partea opusă. Metalul a lovit podeaua și a răsunat ca un clopot. Soldatul s-a întors instinctiv. Am tras o singură dată în dispozitivul de iluminare de lângă el. Scânteile i-au orbit vederea. Înainte să-și recapete echilibrul, am apărut din lateral.

Când l-am trântit, am simțit sub mănușă catarama unei curele. Pe cataramă era gravat același semn cu trei puncte.

Nu era o insurgență improvizată.

Era o operațiune executată de oameni care știau exact unde se aflau camerele, generatoarele și depozitele.

La ora 14:02, am ajuns la postul de comunicații. Operatorul zăcea sub masă, cu sânge pe obraz și casca încă prinsă de ureche.

— Mai respiră? a întrebat Webb.

I-am verificat pulsul.

— Da. Dar cineva a scos cablurile înainte să înceapă atacul.

— Cum poți să știi?

Am arătat spre mufa smulsă. Nu fusese ruptă de gloanțe. Fusese tăiată curat.

Webb m-a privit îndelung.

— Ai mai văzut așa ceva.

— Am văzut lucruri mai rele.

— În ce fel de unitate ai servit înainte?

O rafală a trecut prin peretele subțire, iar praful s-a desprins de pe tavan. Am simțit gust de pământ pe limbă.

— Într-una despre care nu ai voie să întrebi.

Din camera registrelor s-a auzit un zgomot de metal forțat. Atacatorii ajunseseră la dulapul încuiat. Înăuntru se aflau dosarele tuturor militarilor evacuați prin Razor, inclusiv ale celor care nu apăreau în rapoartele obișnuite.

Am găsit o pușcă lângă un paznic căzut și am verificat încărcătorul.

— Ce vor? a întrebat Webb.

— O persoană. Sau o dovadă.

— Ce dovadă?

— Nu știu încă.

Apoi am auzit un ordin rostit prin stația unui atacator. Vocea era distorsionată, dar două cuvinte au rămas clare: „femeia cu frunza”.

Mâna mea a coborât spre ecusonul prins la guler.

Frunza de dafin aurie.

Lidia m-a privit.

— Vorbesc despre tine?

Nu am răspuns. Dincolo de ușă, cineva a început să numere în arabă, rar, ca înaintea unei execuții. Webb a ridicat arma, dar mâinile îi tremurau.

— Camilla, cine ești?

Am privit către pacienții ascunși în camera rece. Dawson își apăsa umărul cu o bucată de tifon. Era speriat, dar viu.

— Sunt omul care îi ține în viață, am spus.

— Nu asta te-am întrebat.

Ușa camerei registrelor a cedat cu un pocnet. Trei umbre au intrat, iar cea din mijloc ținea în mână un dosar subțire, cu fotografia mea pe copertă.

Bărbatul a zâmbit când m-a văzut.

— Camilla Ross, a spus el. Știam că te vei ascunde aici.

Am ridicat arma.

— Atunci ai făcut o greșeală venind după mine.

El a deschis dosarul și a scos o fotografie veche. În imagine eram eu, cu șase ani mai tânără, stând lângă un bărbat despre care lumea credea că murise într-o explozie.

— El este încă în viață, a spus atacatorul. Și ne-a ordonat să te aducem.

În clipa următoare, un zgomot greu s-a auzit deasupra cortului, iar podeaua a început să vibreze. Nu era un elicopter. Era ceva mult mai aproape…

PARTEA 3

Vibrația a fost urmată de o explozie care a ridicat podeaua sub picioarele noastre. Am căzut într-un genunchi, iar dosarul a zburat din mâna bărbatului. O ploaie de praf și bucăți de pânză s-a prăbușit peste noi.

— Acum! am strigat.

Webb a tras în becul de siguranță. Lidia a împins dulapul peste unul dintre atacatori, iar eu l-am dezarmat pe celălalt cu o lovitură în gât. Bărbatul cu fotografia a încercat să fugă, dar l-am prins de vestă și l-am trântit peste masa de arhivă.

— Cine ți-a dat ordinul? am întrebat.

El a râs cu sânge la colțul gurii.

— Știi deja.

Am găsit fotografia sub masa răsturnată. În ea eram eu, într-un coridor întunecat, lângă colonelul Adrian Vale. Pentru restul armatei, Vale murise în explozia care mă scosese din unitatea clandestină. Pentru mine, fusese omul care mă învățase să intru într-o clădire fără să fiu văzută.

Și omul pe care îl văzusem ultima dată cu mâna pe detonator.

— Vale este mort, am spus.

— Asta au vrut să crezi.

Webb a ridicat dosarul de pe podea. Pe copertă era lipit ecusonul meu cu frunza de dafin.

— Camilla, ce este asta?

Nu am mai putut ascunde.

— Înainte să fiu medic, am fost parte dintr-o echipă care recupera oameni și informații din zone unde armata nu putea apărea oficial.

Lidia a făcut un pas înapoi.

— Ai fost agentă?

— Am fost ceea ce mi s-a cerut să fiu.

— Și ei?

— Unii dintre ei au lucrat pentru aceeași structură.

Bărbatul de pe podea a început să râdă.

— Nu pentru aceeași structură. Pentru aceeași misiune.

În dosar se afla o listă cu patruzeci și cinci de nume, fotografii și poziții. Toți atacatorii care intraseră în spital. Un plan al clădirii, cu traseul lor marcat până la camera registrelor. În partea de jos, scria clar: „Ross trebuie capturată vie. Restul sunt pierderi acceptabile.”

Mi s-a făcut frig, deși cortul era încins.

— De ce mă vor? a întrebat Webb.

Am întors ultima pagină. Era o copie a unui raport medical semnat de mine, cu șase ani în urmă, în noaptea exploziei. Raportul spunea că Adrian Vale murise. Dar sub semnătura mea era o notă scrisă de mână, pe care nu mi-o aminteam: „Subiectul a supraviețuit. Camilla a fost martoră.”

— Eu l-am văzut după explozie, am spus. L-am văzut ieșind din clădire. Dar am avut leziuni la cap și au șters tot ce au putut din dosarul meu.

Webb a rămas nemișcat.

— De ce nu ai spus nimănui?

— Pentru că, atunci când m-am trezit, trei oameni care știau adevărul erau deja morți.

Din afara cortului s-a auzit o voce amplificată.

— Camilla Ross! Ai cinci minute să ieși, altfel aruncăm spitalul în aer!

Dawson a apărut la intrarea camerei reci, palid, cu perfuzia târându-se după el.

— Nu ieși, a spus el.

M-am uitat la băiatul de nouăsprezece ani. Avea încă bucata de brățară cu numele strânsă în pumn.

— Nu intenționez.

Am deschis un sertar ascuns sub masa de arhivă. Înăuntru se afla un emițător mic, pe care îl instalasem în urmă cu luni, după ce observasem că unele rapoarte dispăreau din spital.

— Ai avut un emițător ascuns aici? a întrebat Webb.

— Am avut întotdeauna o ieșire.

Am apăsat butonul. De data aceasta, semnalul a plecat.

— Către cine? a întrebat Lidia.

— Către singurii oameni care pot opri asta.

În difuzor s-a auzit un fâșâit, apoi o voce de femeie.

— Camilla, te auzim. Rezistă încă trei minute.

— Cine sunteți? a întrebat Webb.

Vocea a răspuns fără ezitare:

— Comisia militară de anchetă. Și avem ordin de reținere pentru Adrian Vale.

Am simțit că aerul dispare din cort.

Vale nu ne atacase doar cu oamenii lui. Își pregătise fuga prin lanțul de comandă. Dacă ordinul era real, înseamnă că cineva de la bază îl protejase până în acea clipă.

Atunci stația abandonată de lângă intrare a prins viață. O voce cunoscută a rostit calm:

— Camilla, dacă vrei ca oamenii din spital să trăiască, vino singură la poarta de nord.

Era Adrian Vale.

Și, înainte să pot răspunde, Webb s-a uitat la mine și a șoptit:

— Camilla, poarta de nord nu mai există pe hartă de trei ani…