PARTEA 4 — Am intrat în casa mafiotului paralizat pentru bani, dar după ce i-am atins piciorul, întreaga familie a amuțit

PARTEA 4

…Carmine a alergat primul. Eu l-am urmat pe coridor, cu inima lovindu-mi coastele și cu magnetofonul apăsat la piept.

În curte, ploaia începuse din nou.

Farurile mașinii lui Luca au tăiat gardul viu, iar roțile au aruncat pietriș în toate direcțiile.

— Deschide poarta! a strigat el.

Carmine a ridicat brațul.

— Nu pleci nicăieri.

Luca a apăsat accelerația.

Poarta a rămas închisă.

Mașina s-a oprit la câțiva metri de fierul negru. Pentru câteva secunde, am auzit doar motorul și ploaia lovind capota.

Apoi telefonul lui Dominic a început să sune.

Avocatul familiei.

Dominic a răspuns din salon, pe difuzor.

— Vorbește.

— Domnule Corso, am primit un apel de la Luca. Spune că intenționați să-l ucideți și că are nevoie de protecție.

— Îți mai este avocat?

La celălalt capăt s-a lăsat tăcere.

— Nu după ce am ascultat înregistrarea.

Luca a ieșit din mașină și a intrat înapoi în casă, ud până la piele. Pistolul îi dispăruse din mână, dar furia îi făcea chipul aproape de nerecunoscut.

— Nu puteți folosi asta, a spus el. Înregistrarea este ilegală.

— Amenințarea ta nu devine legală doar fiindcă ai vorbit când credeai că nimeni nu ascultă, a răspuns avocatul.

— Tu taci!

— Nu mai lucrez pentru dumneavoastră. Am trimis deja copia raportului și înregistrarea către anchetatori.

Luca s-a uitat la Dominic.

— Ai pregătit totul.

— Nu. Tu ai pregătit totul. Eu doar am încetat să te protejez.

La ora trei dimineața, poliția a venit la conac. Nu au intrat cu sirene. Au intrat în liniște, prin ploaie, cu dosare și mandate în mâini.

Luca a încercat să treacă pe lângă ei.

— Sunt membru al familiei Corso.

Unul dintre anchetatori i-a blocat drumul.

— Tocmai de aceea avem atât de multe întrebări.

— Dominic nu va depune mărturie.

— Ba da, a spus Dominic.

El stătea încă în scaunul cu rotile, cu mâinile strânse pe roți.

— Dar înainte vreau să vedeți garajul.

Sub podeaua de beton, la aproape un metru de peretele din spate, au găsit o cutie metalică. În ea se aflau facturi, fotografii și un al doilea telefon. Mesajele dovedeau că Luca plătise medicul, falsificase rapoartele și comandase explozibilul montat în mașină.

Într-o fotografie apărea chiar el, lângă vehicul, cu două ore înainte de accident.

Luca a privit fotografia.

Apoi a râs.

— Nu se poate.

Anchetatorul a întors telefonul spre el și a redat o înregistrare.

Vocea lui Luca umplea garajul:

— Dacă rămâne în scaun, nimeni nu-l va urma. Oamenii urmează puterea, nu un bărbat care nu-și poate mișca picioarele.

Luca a ascultat până la capăt.

Fața i s-a schimbat abia atunci.

Nu când a fost încătușat.

Nu când a văzut fotografiile.

Ci când și-a auzit propria voce spunând exact ceea ce încercase să nege.

— Eu nu am spus asta, a șoptit.

Dominic l-a privit.

— Ai spus-o singur.

Luca a fost dus afară înainte de răsărit.

Nimeni nu l-a urmărit până la poartă.

A doua zi, camera lui Dominic era goală. Pătura neagră zăcea pe scaun, iar pistolul fusese ridicat de anchetatori. Pe birou rămăsese o singură fotografie: Dominic și Luca, adolescenți, râzând lângă un lac.

Dominic a luat fotografia și a întors-o cu fața în jos.

— Nu vreau să mai văd asta.

— Pot s-o arunc.

— Nu. Las-o acolo.

— De ce?

— Pentru că vreau să-mi amintesc că am confundat familia cu loialitatea.

În aceeași zi, a început recuperarea.

Primele exerciții au fost aproape ridicole. Își ridica genunchiul câțiva milimetri. Își ținea spatele drept timp de zece secunde. Își muta greutatea de pe un braț pe celălalt.

La sfârșitul primei ședințe, era ud de transpirație.

— Nu pot, a spus.

— Ba poți.

— Nu simt nimic.

— Dar ai mișcat piciorul.

— A fost un spasm.

— Atunci mai fă un spasm.

M-a privit lung.

Apoi a râs.

A fost primul râs adevărat pe care l-am auzit în casa aceea.

Au trecut șase săptămâni.

Într-o dimineață rece de noiembrie, Dominic s-a ridicat între barele de sprijin. Genunchii i-au tremurat. Respirația i s-a frânt.

Doamna Gable plângea în prag.

Carmine își scosese șapca.

Eu țineam în mână cutia de chibrituri a tatălui meu.

— Nu te uita la podea, i-am spus.

— La ce să mă uit?

— La ușă.

— De ce?

— Pentru că data viitoare ieși pe ea.

A făcut un pas.

Apoi încă unul.

Nu a fost o minune. A fost durere, transpirație și luni de muncă ce abia începeau.

Dar a fost un pas.

După trei luni, m-am mutat într-un apartament mic din partea de nord a orașului. Dominic mi-a oferit bani, o mașină și o funcție în casa lui.

Am refuzat mașina.

Am acceptat un salariu corect și un contract scris.

— De ce nu iei mai mult? m-a întrebat.

— Pentru că vreau să știu că pot pleca oricând.

A înțeles.

În primăvară, am început să lucrez la un centru de recuperare pentru oameni care nu aveau bani. Nu eram medic, dar învățasem să observ mișcările mici, să nu confund tăcerea cu renunțarea și să nu las pe nimeni să fie redus la diagnosticul său.

Dominic venea de trei ori pe săptămână.

Încă folosea bastonul.

Încă avea zile în care cădea.

Dar nu mai ascundea că îl doare.

Într-o după-amiază, un băiețel pe nume Emil a desenat o casă cu ferestre galbene și un om înalt, sprijinit într-un baston roșu.

— Cine este? l-am întrebat.

— Domnul care a învățat să nu mai stea în întuneric.

Dominic a auzit și s-a prefăcut că nu zâmbește.

Într-o seară de iunie, am primit un mesaj de la Luca, trimis prin avocatul lui. Spunea că voia să mă vadă. Că îi părea rău. Că nu fusese el însuși în acea noapte.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns.

„Nu mai sunt persoana care te poate salva de consecințele alegerilor tale.”

Nu am adăugat nimic.

Nu am simțit bucurie.

Doar liniște.

În aceeași seară, Dominic m-a găsit pe terasa centrului, aprinzând o lumânare într-un suport mic de ceramică. Cutia de chibrituri a tatălui meu stătea lângă ea. Marginile îi erau tocite, iar capacul nu se mai închidea bine.

— Încă o porți? m-a întrebat.

— Da.

— De ce?

Am privit flacăra subțire.

— Pentru că uneori un foc începe de la un singur chibrit.

Dominic și-a sprijinit bastonul de balustradă.

— Și dacă se stinge?

Am închis cutia cu degetul mare.

— Îl aprinzi din nou.

În spatele nostru, ușa centrului s-a închis încet.

De data aceasta, nimeni nu ne-a încuiat înăuntru.

Flacăra a rămas aprinsă.