PARTEA 4
Documentul era ascuns sub caietul roșu, într-un dosar subțire, prins cu o agrafă ruginită.
Oscar l-a scos încet.
— Nu voiam să ajungă la tine — a spus.
— Dar a ajuns.
— Este cererea de transfer pentru casă.
Patricia s-a ridicat brusc.
— Oscar, ajunge.
— Nu, Patricia. Nu mai ajunge. Eu am semnat deja destule lucruri pentru tine.
Am luat foaia. În partea de sus era trecută adresa locuinței noastre. Sub ea apărea o sumă care mi-a făcut vederea să se încețoșeze: o sută optzeci de mii de pesos, bani pe care nu-i primisem niciodată.
— Ați pus casa garanție pentru împrumutul atelierului?
— Nu s-a finalizat — a spus Patricia repede.
— Dar ai cerut transferul.
— Era singura cale să plătesc.
— Singura cale pe care ai vrut să o vezi.
Telefonul a sunat din nou. Managerul băncii mi-a spus să vin înainte de prânz și să aduc actul de proprietate. Am pus mapa cu documente într-o geantă și am plecat, lăsându-i pe Patricia și Oscar în birou.
În mașină, mâinile îmi tremurau pe volan. Nu din cauza banilor. Banii puteau fi recuperați, casa putea fi vândută, chiar și douăzeci și doi de ani de căsnicie puteau fi desfăcuți cu acte și semnături.
Dar imaginea Danielei întinsă lângă dulap nu putea fi ștearsă.
La bancă, managerul a verificat documentele și a ridicat ochii spre mine.
— Cererea este incompletă. Patricia a depus copiile, dar lipsește confirmarea dumneavoastră. Fără semnătura autentică, nu poate fi procesată.
— Cât timp am la dispoziție?
— Până mâine la ora nouă. Dacă aduceți o contestație scrisă și o declarație de la proprietarul contului, transferul este blocat.
Am semnat documentele necesare. Când am ieșit, mi-am sunat avocatul, nu pentru a începe un război, ci pentru a înțelege exact cum puteam anula fiecare act fără să pun casa și economiile Danielei în pericol. Apoi am sunat la firma care pregătise vânzarea mașinii.
— Vă rog să păstrați toate documentele originale — i-am spus lui Radu. Nimic nu se predă nimănui fără prezența fiicei mele.
— Am înțeles.
— Și încă ceva. Ați văzut cine a venit cu actele?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— A mai fost cineva — a spus el. O femeie în vârstă. A venit cu Patricia cu o zi înainte. A întrebat dacă mașina poate fi vândută rapid.
— Cine era?
— Nu știu. Dar a lăsat o chitanță.
Radu mi-a trimis o fotografie. Pe chitanță era numele unei case de amanet. Am recunoscut imediat adresa: magazinul mamei Patriciei, închis de trei ani.
M-am întors la spital. Daniela dormea, cu un plasture alb la tâmplă. Când a deschis ochii, am tras scaunul lângă pat.
— Ai aflat tot? — m-a întrebat.
— Nu încă. Dar știu suficient ca să nu mai poată nimeni să-ți ia mașina sau banii.
— Mama a vrut să ne ia casa?
— A încercat.
Daniela și-a mușcat buza.
— De ce?
Am ezitat. Era adultă. Nu mai puteam să-i ascund adevărul sub pretextul protecției.
— Pentru datoriile lui Oscar. Patricia i-a garantat împrumutul și apoi a acoperit plățile din banii noștri. Când nu a mai putut, a încercat să vândă mașina ta.
Daniela a închis ochii.
— A făcut toate astea și tot ea mi-a spus că sunt egoistă.
— Nu ai fost egoistă pentru că ți-ai apărat lucrurile.
— M-a făcut să cred că tu ai fi de partea ei.
— Am greșit că nu am întrebat mai mult.
Ea s-a întors spre mine.
— Nu tu m-ai lovit.
Cuvintele acelea au fost mai grele decât orice acuzație.
Seara, Patricia a venit la spital singură. Nu a intrat imediat. A rămas în prag cu palmele strânse în jurul unei genți mici. Daniela s-a uitat la ea, apoi la mine.
— Vrei să plec? — am întrebat.
— Nu. Rămâi.
Patricia s-a apropiat de pat.
— Daniela, îmi pare rău.
— Pentru ce anume?
Patricia a început să plângă.
— Pentru mașină. Pentru acte. Pentru că nu am sunat.
— Și pentru că m-ai împins?
— Da.
— Spune-o fără să spui că eram nervoasă sau că te-am provocat.
Patricia și-a ridicat privirea.
— Te-am împins. Te-am văzut lovindu-te. Am ales să nu chem ajutor imediat.
Daniela a respirat tremurat.
— De ce?
Patricia s-a așezat, dar nu a încercat să-i atingă mâna.
— Pentru că mi-a fost rușine. Am vrut să ascund datoriile lui Oscar. Apoi am vrut să ascund faptul că luasem bani din cont. Cu fiecare minciună, aveam nevoie de una mai mare.
— Nu ai vrut să ne protejezi — am spus.
— Știu.
— Ai vrut să protejezi imaginea pe care o aveai despre tine.
Patricia a lăsat capul în jos.
— Da.
A doua zi dimineață, am mers împreună la biroul notarului. Nu am mers ca un cuplu. Am mers ca trei oameni care trebuiau să repare documente create prin frică și lăcomie.
Oscar a adus registrele atelierului. În ele se vedea că o parte din bani nu fusese folosită pentru datorii, ci pentru a cumpăra utilaje pe numele lui. Când a fost întrebat de ce, și-a scos verigheta și a pus-o pe masă.
— Am crezut că, dacă păstrez atelierul, îmi păstrez viața — a spus.
— Ai păstrat doar zidurile — i-am răspuns.
Patricia a semnat anularea cererii pentru casă și a recunoscut în scris că nu avea dreptul să dispună de mașina Danielei. Apoi a transferat către noi economiile rămase. Nu erau suficiente pentru toți banii luați, dar erau primul lucru concret pe care îl făcea fără să ceară timp, milă sau tăcere.
Oscar a vândut două utilaje și a început să plătească lunar. Nu l-am iertat atunci. Nici nu i-am promis că o voi face. Dar i-am spus să trimită fiecare dovadă de plată direct Danielei, nu mie.
Patricia nu s-a mai întors în casa noastră. A luat câteva haine și cutia cu fotografii vechi. Înainte să plece, s-a oprit lângă dulapul din hol, exact acolo unde Daniela căzuse.
— Îmi pare rău că locul acesta îți va aminti de mine — a spus.
— Nu locul îmi amintește de tine — i-am răspuns. Alegerile tale o fac.
A plecat fără să-mi ceară să o urmez.
Câteva zile mai târziu, Daniela a venit să-și ia mașina de la atelierul unde o lăsase Patricia pentru evaluare. Cheile erau într-un plic alb, sigilat. Radu le-a pus în palma ei.
— Semnați aici că le-ați primit — i-a spus.
Daniela a semnat, apoi mi-a întins pixul.
— Tată, vreau să conduci tu până acasă.
— De ce?
— Pentru că eu încă amețesc puțin. Și pentru că vreau să stau lângă tine.
Am pornit motorul. Pe bord atârna brelocul vechi în formă de busolă pe care i-l dăruisem când luase permisul. Acul mic se mișca tremurat la fiecare curbă.
La primul semafor, Daniela a scos din geantă mapa verde și a pus-o pe bancheta din spate.
— O păstrăm?
— Nu ca amintire.
— Atunci de ce?
— Ca să nu uităm niciodată cât de ușor poate fi furat un lucru când oamenii cer tăcere în loc să ceară ajutor.
Ea a zâmbit slab.
— Mergem acasă?
Am privit spre mâna ei, care ținea strâns brelocul cu busolă.
— Mergem la spital pentru control, apoi alegi tu unde vrei să oprim.
Daniela a pornit radioul. Din difuzoare s-a auzit vocea prezentatorului anunțând traficul, iar acul busolei s-a stabilizat exact când ea a spus:
— Tată, data viitoare când cineva îți spune că sunt bine, sună-mă tu.
Missed the beginning?
