PARTEA 4
…Vasili a rămas cu telefonul la ureche, privind-o pe Galina ca pe o străină întâlnită într-un loc fără nume.
— Repetați, vă rog, a spus el.
Directoarea clinicii vorbea rar, ca să nu existe nicio neînțelegere.
— În dosarul inițial al Iuliei există o declarație de naștere semnată de un martor. Semnătura aparține lui Petru Malin. Dar lângă ea apare și numele dumneavoastră, ca persoană informată despre naștere.
Vasili nu a răspuns.
Galina s-a sprijinit de marginea mesei.
— Nu este posibil.
— Ba este, a spus Nadia. Am văzut actele când am căutat fotografia. Tata știa.
M-am uitat la ea.
— Știa că Iulia există?
Nadia a coborât vocea.
— Nu știu dacă știa tot. Dar acum zece ani, când mama era internată, tata a găsit o scrisoare de la mătușa ei. A citit-o. A ars-o în sobă.
Vasili a închis apelul și s-a așezat. Pe obraz îi rămăsese o dâră albă de la marginea telefonului.
— Am bănuit, a spus el. Nu am avut curajul să întreb.
Galina a izbucnit:
— Ai bănuit și ai tăcut treizeci și opt de ani?
— Tu ai mințit treizeci și opt de ani.
— Pentru că nu voiam să te pierd!
— M-ai pierdut în ziua în care ai hotărât că adevărul nu-mi aparține.
Cuvintele lui au rămas suspendate între farfuriile cu mâncare și șervețelele împăturite. Niciunul dintre noi nu mai avea puterea să pretindă că era o masă de familie.
Maxim a venit lângă mine.
— Olesea, îmi pare rău.
M-am întors spre el.
— Pentru ce anume?
A înghițit greu.
— Pentru că am lăsat-o pe mama să-ți spună că ești problema. Pentru că am văzut cât te doare și am continuat să tac. Mi-a fost rușine de secretul ei, dar rușinea mea te-a făcut pe tine să te simți nedorită.
— M-ai lăsat singură cu trei transferuri bancare și o femeie necunoscută.
— Știu.
— Nu, Maxim. Nu știi. Eu am stat noaptea lângă tine și m-am întrebat dacă ai găsit pe cineva mai bun. Tu știai că banii merg la sora ta și m-ai lăsat să cred că mă înșeli.
El nu a încercat să mă atingă.
A fost prima alegere corectă pe care o făcuse în acea zi.
Telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la clinica în care se afla Iulia. Plata anulată putea fi refăcută până la ora trei. După aceea, locul ei pentru procedură urma să fie oferit altui pacient.
— Cât costă? am întrebat.
Maxim mi-a spus suma.
Era aproape cât economiile noastre pentru un an.
Am deschis aplicația bancară, dar înainte să apăs, Vasili și-a scos portofelul din buzunarul vestei.
— Eu plătesc jumătate.
Galina l-a privit uluită.
— Vasili, nu ai nicio obligație.
— Ba da. Am o fiică pe care am lăsat-o să crească fără să-i știu numele.
— Nu poți cumpăra treizeci și șase de ani.
— Nu încerc. Încerc să plătesc pentru ziua de mâine.
Maxim și-a transferat partea. Eu am completat restul. Nu am făcut-o pentru Galina și nici pentru a repara căsnicia într-o singură după-amiază. Am făcut-o pentru că Iulia nu alesese să fie ascunsă, bolnavă sau folosită drept monedă de schimb.
La ora trei fără cinci, clinica a confirmat plata.
La ora trei și șapte minute, Petru a venit la apartament.
L-am auzit urcând scările înainte să bată. Avea pași apăsați și un miros greu de tutun. Când ușa s-a deschis, bărbatul din fotografie stătea în fața noastră, mai bătrân, cu aceeași cicatrice pe obraz.
— Galina, unde sunt banii?
Vasili s-a ridicat.
— Ai venit să-mi ceri bani pentru fiica mea?
Petru a încremenit.
— Ea v-a spus?
— Nu. Tu ai spus-o în fiecare hârtie pe care ai semnat-o.
Petru a aruncat o privire spre mine.
— Tu ești soția lui Maxim?
— Da.
— Atunci întreabă-l cine a promis că va vinde apartamentul.
Maxim s-a apropiat de masă.
— Mama a promis. Eu nu am semnat nimic.
Petru a scos din buzunar un teanc de foi capsate.
— Aveam un contract de împrumut. Galina a garantat cu partea lui Maxim din apartament. Mi-a spus că divorțul este aproape și că banii vor veni imediat.
Galina s-a repezit spre documente.
— Minte!
Petru a făcut un pas înapoi.
— Ai semnat fiecare pagină.
Am luat foile. La ultima pagină era semnătura Galinei, iar sub ea, o notă scrisă de mână: „După vânzare, Maxim nu va mai locui cu Olesea.”
Maxim a citit și a închis ochii.
Vasili nu s-a uitat la foaie. S-a uitat la soția lui.
— Ai vrut să le iei casa.
— Nu voiam casa lor. Voiam să scap de Petru.
— Ai vrut să folosești casa lor ca să plătești o datorie făcută de tine.
Petru a râs scurt.
— Datoria nu era a mea. Era a ei.
Galina s-a întors spre el.
— Ai promis că nu vei spune.
— Am promis cât timp plăteai.
Acolo s-a produs schimbarea. Nu când fusese citită scrisoarea, nu când Iulia își rostise numele la telefon, ci în clipa în care Galina a înțeles că Petru nu o iubise niciodată. O ținuse captivă cu frica ei.
Vasili a luat fotografia de pe masă și i-a întins-o.
— Ia-o.
Galina nu a înțeles.
— Este singurul lucru pe care l-ai păstrat din viața aceea.
— Vasili…
— Nu mai pot locui în aceeași casă cu minciuna ta. Dar nici nu te voi arunca în stradă. Apartamentul este al nostru, iar datoriile tale vor fi plătite din ceea ce ai pe numele tău. Nu din casa copiilor.
Petru a plecat fără bani. Nu pentru că devenise bun, ci pentru că documentele lui nu mai aveau puterea de a speria pe nimeni.
Galina a rămas în hol, cu fotografia în mâini.
— Olesea, am vrut să-ți cer iertare.
— Nu astăzi.
— Ce pot face?
Am privit spre telefonul lui Maxim, unde încă era deschisă confirmarea plății pentru Iulia.
— Să-i spui adevărul. Fără să te aperi. Fără să-i ceri să te consoleze.
Galina a apelat numărul fiicei ei. Când Iulia a răspuns, vocea Galinei s-a frânt.
— Eu sunt mama ta.
De partea cealaltă nu s-a auzit nimic.
Vasili s-a apropiat de telefon.
— Iulia, eu sunt Vasili. Nu știu dacă am dreptul să-ți spun fiică, dar mi-aș dori să mă lași să încerc să repar ce nu am avut curajul să întreb.
Iulia a plâns. Galina a plâns. Nadia s-a întors cu fața spre perete.
Maxim m-a întrebat încet:
— Vii cu mine la clinică?
M-am gândit la Marko, la apartamentul nostru și la toate serile în care confundasem tăcerea cu pacea.
— Vin. Dar după aceea mergem acasă separat.
El a dat din cap.
Nu era o despărțire definitivă și nici o împăcare. Era prima limită spusă la timp.
La clinică, Iulia ne-a așteptat pe un scaun lângă fereastră, cu paltonul albastru-deschis împăturit pe genunchi. Când l-a văzut pe Maxim, a zâmbit obosit. Când l-a văzut pe Vasili, a rămas nemișcată.
— Nu trebuie să mă ierți astăzi, i-a spus el.
Iulia a privit spre Galina.
— Nici pe tine.
— Știu, a răspuns Galina.
A fost singurul lucru adevărat pe care îl spusese în acea zi.
Marko a venit mai târziu cu Nadia. Ținea în palmă piesa roșie de construit pe care o lăsase la bunici.
— Bunica, Iulia va locui cu noi?
Galina a deschis gura, dar nu a găsit răspunsul potrivit. Iulia s-a aplecat spre el.
— Nu știu încă. Dar am o soră și un nepot foarte curajos.
Marko i-a întins piesa.
— Atunci poți să pui turnul aici.
Iulia a luat-o. Degetele ei slabe au strâns plasticul roșu ca pe ceva prețios.
Eu am rămas lângă masa de tratament, ținând în mână copia scrisorii lui Petru. Pe marginea ei era o pată mică de maioneză, rămasă de la masa care trebuia să mă umilească. Am împăturit foaia și i-am dat-o lui Vasili.
— Păstrați-o.
— De ce?
— Pentru ca nimeni să nu mai poată spune că Iulia a fost doar un secret.
Vasili a băgat hârtia în buzunarul vestei.
În sala de așteptare, asistenta a chemat-o pe Iulia. Ea s-a ridicat, iar paltonul albastru i-a alunecat de pe genunchi. Maxim i l-a prins înainte să cadă.
Iulia s-a uitat la el.
— Frate?
Maxim a dat din cap.
— Frate.
Și a intrat cu ea în salon, în timp ce Galina și Vasili au rămas pe două scaune opuse, legați de aceeași femeie și despărțiți de treizeci și șase de ani de tăcere.
În mâna lui Vasili, scrisoarea pătată de salată se deschise singură, iar prima frază se vedea clar: „Dacă încă vrei să știi cine este copilul tău, vino înainte să fie prea târziu.”
Missed the beginning?