PARTEA 4
Ramón nu a terminat propoziția. În aceeași clipă, telefonul sergentului a vibrat pe masa metalică a postului. Era un apel de la banca din Vigo.
—Domnule sergent, a spus o voce prin difuzor, avem o problemă cu transferul. Documentul a fost validat de un certificat digital emis pe numele lui Inés Romero, dar certificatul a fost creat înainte ca ea să-l primească.
Mi s-a făcut frig în tot corpul.
—Cine putea să-l creeze? am întrebat.
—Cineva cu acces la registrul notarial și la dosarul de succesiune al lui Álvaro.
Luisa și-a strâns mapa la piept.
—Tatăl meu nu a emis niciun certificat digital. În ziua aceea era deja internat.
Ramón a privit în jos, spre baston.
—Mara.
Santiago, așezat pe banca de lângă perete, a ridicat capul.
—Nu o aduceți aici.
—Cine este Mara? am întrebat.
Candelas, care stătea lângă Mateo, și-a dus mâna la gură.
—Mara a fost contabila firmei. Fiica lui Esteban Vidal.
Luisa s-a întors spre ea.
—Eu sunt fiica lui Esteban.
—Nu tu, a spus Candelas. Sora ta.
Numele a căzut greu: Mara Vidal, femeia care ținuse contabilitatea firmei lui Ramón timp de aproape douăzeci de ani și care fusese martoră la toate plățile ascunse. Santiago nu lucrase singur. Dar asta nu însemna neapărat că ea îi fusese complice din lăcomie.
La ora opt și jumătate, am găsit-o în biroul unei mici firme de contabilitate de lângă gară. Purta un pulover verde și avea o cutie de tablă cu colțurile lovite. Înăuntru se afla un carnet cu coperți galbene, legat cu o bandă de pânză.
Mara nu a negat nimic.
—Eu am creat certificatul, a spus ea. Dar nu am falsificat transferul pentru Santiago.
—Atunci de ce?
—Pentru că Álvaro mi-a cerut să o fac.
Am simțit că aerul din încăpere se subțiază.
—Álvaro era mort.
—Când mi-a cerut, era viu. Cu trei zile înainte de accident, a venit aici. Mi-a spus că Santiago îl urmărea și că Ramón se temea să semneze orice document nou. M-a rugat să pregătesc o protecție pentru tine, în caz că el nu se mai întoarce.
—De ce ai tăcut trei ani?
Mara și-a apăsat carnetul pe masă.
—Pentru că Santiago îl avea pe fiul meu. Nu fizic. Avea datorii, fotografii și o plângere pe care putea să o distrugă sau să o trimită la fisc. Mi-a spus că, dacă vorbesc, îl face să piardă tot.
Mateo a intrat în încăpere ținând batista roșie. O scosese din buzunar fără să-mi spună.
—Tata știa că va muri? a întrebat el.
Mara a închis ochii.
—Nu știa. Dar bănuia că poate fi ucis.
A deschis carnetul. Pe prima pagină, Álvaro scrisese cu litere apăsate: „Nu vreau ca Inés să primească doar bani. Vreau să primească adevărul și alegerea.”
Mai jos se afla o listă de conturi, nume și date. Ultima notă era adresată mie.
„Dacă ajungi să citești asta, înseamnă că ai găsit mașina. Nu te duce după avere. Folosește documentele ca să-ți aperi copilul. Dacă Ramón trăiește, lasă-l să-ți spună singur de ce m-a pierdut.”
Am rămas cu degetul pe cerneală.
Acolo era durerea lui Álvaro, nu o comoară.
În aceeași după-amiază, Mara a mers la postul Gărzii Civile și a depus carnetul împreună cu declarația ei. Nu pentru că se simțea curajoasă, ci pentru că fiul ei, aflat în pragul majoratului, îi spusese că nu mai vrea să fie protejat prin minciuni.
Santiago a primit acuzațiile pentru fraudă, amenințări și falsificarea actelor. Pentru accident, anchetatorii au redeschis dosarul, fiindcă registrul arăta că el cumpărase în aceeași dimineață piesa folosită la conducta de frână. Firma nu i-a rămas. Nici depozitele. Acțiunile au revenit legal lui Ramón, apoi, conform transferului semnat înainte de accident, lui Álvaro și moștenitorilor lui.
Aici am avut de făcut alegerea pe care nimeni nu o anticipase.
—Nu vreau banii lui Álvaro, am spus în biroul notarului, trei zile mai târziu.
Ramón m-a privit îngrozit.
—Sunt ai tăi.
—Nu. Sunt ai lui Mateo și ai copiilor muncitorilor pe care firma i-a concediat când Santiago a golit conturile.
—Inés, ai plătit singură trei ani de rate.
—Știu. De aceea nu vreau să transform moartea lui într-o răzbunare personală.
Am acceptat doar apartamentul și o parte suficientă pentru educația lui Mateo. Restul acțiunilor le-am pus într-un fond destinat despăgubirii muncitorilor neplătiți. Nu era generozitate. Era singura formă în care averea aceea nu părea că mă murdărește pe mâini.
Ramón a venit să locuiască aproape de noi, într-o cameră de la pensiunea unde duceam lemne. Nu i-am spus tată. Nu încă.
Într-o dimineață de noiembrie, l-am găsit în curte, încercând să repare o roată de lemn pentru soba pensiunii. Degetele îi tremurau, iar bastonul era sprijinit de un butoi.
—Nu trebuie să muncești, i-am spus.
—Nu muncesc pentru bani.
—Atunci pentru ce?
A ridicat roata și a privit-o.
—Pentru ca Mateo să nu mă cunoască doar dintr-o fotografie.
Mateo a apărut cu o cutie de scule.
—Bunicule, cheia asta se pune aici.
Ramón a rămas nemișcat. Apoi i-a întins șurubelnița.
—Arată-mi.
Eu am rămas lângă ușa magaziei, cu batista roșie în palmă. Nu o mai păstram ca dovadă. O spălasem, o călcasem și cususem la loc colțul desfăcut. Dar literele A.R. erau încă acolo, imposibil de șters.
În acea seară, la depozitul din Vigo, muncitorii au venit să semneze actele prin care își primeau banii reținuți. Unul dintre ei era tatăl băiatului care îl văzuse pe Santiago în ziua accidentului și care, de frică, nu vorbise niciodată. Când a pus degetul pe document, mi-a spus:
—Álvaro ar fi făcut asta.
—Da, am răspuns. Dar nu singur.
Pe birou se afla fotografia găsită în mașină. Ramón, tânăr, stătea lângă Álvaro, cu mâna pe umărul lui. În spate se vedea aceeași pădure, înainte ca mușchiul să înghită mașina și înainte ca familia să îngroape adevărul sub trei ani de tăcere.
Mara și Luisa au păstrat evidența fondului. Candelas a refuzat orice ban și a cerut doar să fie chemată când se citește scrisoarea lui Álvaro. Santiago a rămas fără firmă, fără depozite și fără povestea cu care își justificase cruzimea. Nu și-a cerut iertare. Poate că într-o zi o va face. Poate că nu.
Eu nu mai aștept nimic de la el.
Aștept doar de la cei care au ales, în sfârșit, să spună adevărul.
În duminica aceea, Mateo a așezat scrisoarea tatălui său într-un dosar nou și a scris pe copertă, cu litere mari: „Pentru tata”. Apoi a luat batista roșie și a legat-o de mânerul roții reparate de Ramón.
—De ce acolo? l-am întrebat.
—Ca să vadă toți cui îi aparține drumul.
Ramón a atins nodul cu două degete.
Iar când roata a început să se învârtă, literele A.R. au fluturat în vânt ca o semnătură pe care nimeni nu mai putea s-o fure.
Missed the beginning?
